Primele documente care atestă
existenţa satului Bucium, sunt de pe vremea lui Laiotă Basarab (1476), iar din secolul al
XVI-lea apar documente care vorbesc şi despre alte sate din jurul Buciumului.
Istoricul satului
Buciumul este aşezat la
sud-est de Munţii Făgăraşului, pe fosta moşie a baronului Urs de Marginea.
Se crede că numele vine de la
aşezarea lui în apropierea unor tăieturi de lemne de mesteacăn care au rămas destul de
înalte, numite buciume. Legat de aceste resturi de lemne circulă până în vremea
noastră o întâmplare petrecută în timpul primului război mondial. „Era prin
luna august a anului 1917 când satul era ocupat de armatele germane. La fiecare
intrare în sat era postată câte o santinelă germană. O femeie care venea din
câmp se întâlneşte cu nişte localnici cărora le arată buciumele şi le spune <<Uite, măi, vine armata română!>>.
Santinela germană s-a uitat într-acolo şi văzând buciumele a crezut că sunt ostaşi români, a fugit în sat, a anunţat
comandamentul german şi într-o oră satul a fost evacuat de armată, care a mers în retragere“, povestesc şi acum bătrânii
satului.
Familii buciumene
Pe baza unui document din 20
februarie 1657 se constată că Susana Sarantfy,
văduva principelui George Rakoczi I
confirmă în „satulu boierescu pe: Radulu Rădocea cel betrânu, pe Radulu Rădocea
cel tânăru, pe Ionaşcu şi Stoica Rădocea din comuna Bucium“ şi ordonă să fie
recunoscuţi ca boieri adevăraţi.
Mai târziu, pe la 1721-1722,
pe lângă familia Rădocea se amintesc familiile Dobrin, Ghircoiaş, Neacşu şi
Cârstea după care au venit familiile: Mogu
de Veneţia şi Grancea din Mărgineni.
Între anii amintiţi existau 4
familii de nobili boieri, 6 iobagi şi 23 iobagi fugiţi, toţi români. Pe la
1760-1762 analiza unei statistici austriece arată existenţa a 33 de familii.
Acestea s-au dezvoltat în timp pentru
a se ajunge în anul 1920 la 125 de case, 145 capi de familie şi 614 suflete. În
acel an, numărul de localnici a atins apogeul, pentru că mai târziu au început
să emigreze în alte ţări sau să plece la oraş. Astăzi au mai rămas doar 223
locuitori.
Satul cu oameni harnici
La început, majoritatea
localnicilor din Bucium s-au ocupat cu agricultura. Pentru că era mai mult
teren arabil şi mai puţină fâneaţă, nu se puteau ocupa şi cu zootehnia, ceea ce
a făcut ca terenul cultivat să nu poată fi îngrăşat cum trebuie şi producţiile
să fie slabe.
Din această cauză mulţi
tineri plecau „la slujit“ în „Ţara Bârsei“ sau în Bucureşti, lucru ce a făcut
ca satul să scadă numeric, dar să se întărească economic. Pe de altă parte,
mulţi au început să se ocupe cu comerţul de animale: porci, viţei şi chiar
animale mari. A rămas de pomină afacerea lui Gheorghe Dobrin (Ghiţă al
Frasinii) care ducea câte 12-18 boi graşi la Viena. Mulţi se întreabă şi astăzi
cum trecea graniţa fraudulos cu aşa o turmă de animale. De asemenea, mulţi dintre tinerii care
n-au părăsit satul au învăţat diverse meserii, în special cea de zidar.
Toate acestea au făcut ca
satul să cunoască o dezvoltare deosebită. Atunci au fost înlocuite
construcţiile din lemn şi acoperite cu paie, cu altele din zid şi acoperite cu
ţiglă, fapt ce a ridicat satul la nivelul satelor fruntaşe din Ţara
Făgăraşului. Bucuria n-a durat prea mult pentru că a venit cel de-al doilea
război mondial, iar la terminarea acestuia au venit obligaţiile mari ale
armistiţiului. Buciumenii, pentru că aveau pământ mult au trebuit să dea cote în
cereale, carne şi animale după suprafaţa pe care au avut-o. Acest lucru
i-a menţinut pe loc, iar alte sate cu
pământ mai puţin le-a luat-o ia înainte.
După colectivizarea din 1962,
tot tineretul a plecat la diverse şcoli de meserii sau cultură generală, lucru
ce a făcut ca satul să dea ţării mulţi meseriaşi dar şi destui titraţi.
Oameni de seamă ai satului
Este foarte greu să facem o
ierarhizare a acestora deoarece sunt destul de mulţi faţă de populaţia satului
şi cu funcţii destul de importante. N-am să le descriu funcţia, ci doar
pregătirea.
Încep cu generalul Virgil Dobrin,
care are casă în sat şi vine de 3-4 ori pe an acasă.
La loc de cinste între fiii
satului este ing. Gheorghe Radocea, fost consilier ministerial. El este cel care a
iniţiat şi a contribuit la alimentarea cu apă a satului. Tot el este cel care a amenajat, un bogat muzeu de etnografie şi folclor, ale cărui exponate au
participat cu succes la multe expoziţii. Muzeul este cunoscut de mulţi
cetăţeni de peste hotare. A fost vizitat de regele Mihai I.
Tot la loc de cinste se află
profesorii universitari: Valeriu Ghircoiaş, dr. Ioan Dobrin, dr. Ana-Maria Dobrin,
dr. Rodica Dobrin şi Cornel Radocea care, în perioada interbelică, a făcut
parte din Parlamentul ţării.
Pe lângă cei semnalaţi, mai sunt
7 medici, 11 profesori, 23 ingineri şi 5 economişti.
Demn de amintit este faptul
că unul dintre cetăţenii satului, în vârstă de numai 18 ani pe atunci, Ioan Ghircoiaş
(Onul Moaşii) a participat la Marea
Unire din 1918. Aşa că, atât cât a trăit, a fost invitat în fiecare an de 1
Decembrie să vorbească elevilor şcolii despre acest mare eveniment din viaţa
românilor.
Biserica şi religia
La început locuitorii satului
au fost iniţial de religie ortodoxă, după care s-a forţat trecerea la
catolicism, condiţionată de intrarea în companiile grănicereşti. Mai întâi au
trecut trei familii la Biserica Unită cu Roma, iar ceilalţi şi-au construit o
bisericuţă la 4 kilometri de sat, la poalele munţilor. Aceasta a devenit mai
apoi mănăstire, care a fost arsă în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria
Tereza, de către generalul Bukow.
Sătenii care frecventau mănăstirea au trecut şi ei la greco-catolici şi astfel
satul a devenit sat grăniceresc, care păzea graniţa cu statul român şi avea
postul la circa 12 kilometri, de sat la locul numit „Comandă“.
Biserica veche a satului,
devenind neîncăpătoare prin anii 1945-1946, a fost demolată şi a fost construită
actuala biserică, la insistenţa preotului paroh de atunci Ilie Cismaş şi a
domnului Moga Matei, care pe lângă sprijinul moral şi-a adus şi o mare contribuţie
materială.
În locul vechii mănăstiri
arsă de generalul Bukow, a fost construită, cu sprijinul Moşului Ilie, a familiei Şandru şi a mai multor credincioşi din
satele învecinate şi chiar din străinătate, o frumoasă mănăstire aşezată
într-un cadru deosebit de pitoresc, fapt ce face să fie căutată de foarte mulţi
credincioşi.
Mai trebuie arătat că prin
anii 1936-1937 s-a încercat refacerea mănăstirii de către regina Maria, dar
firul a fost întrerupt de trecerea ei în nefiinţă.
Şcoala
Primele începuturi scolastice au fost făcute de către
călugării mănăstirii celei vechi, în diverse case. Abia prin anul 1820 se poate
vorbi de un oarecare învăţător localnic, Gherasim Dobrin, care reuşeşte
împreună cu obştea satului şi cu noul învăţător George Dobrin să construiască
la 1872 o sală de clasă pe locul unde este astăzi altarul bisericii. În 1903 se
reuşeşte să se mai construiască o sală de clasă lângă cea veche, ceva mai mare,
care a funcţionat aici până în anul şcolar 1938-1939, când a fost dat în
folosinţă actualul imobil, construit de către săteni cu sprijinul tânărului
învăţător Gheorghe Bica.
Până în anul 1948 şcoala a
funcţionat cu 7 clase, iar după aceea numai cu 4 clase. Cei care terminau
ciclul primar mergeau la Şercăiţa în clasele V-VII şi mai târziu V-VIII.
Casele şi interiorul
Pentru a se putea face o
diferenţă între ceea ce aveau bunicii noştri privind condiţiile de viaţă şi
ceea ce avem noi astăzi, cred că e bine de arătat cum erau casele din Bucium
până prin anul 1938 – şi unele chiar mai târziu.
În general casele, ca şi
restul anexelor gospodăreşti, erau construite din lemn şi acoperite cu paie (un
fel de legături făcute din mănunchiuri de paie de secară, dar netreierate cu
maşina ci cu imblăciul.
Mai mari sau mai mici ca
înălţime şi suprafaţă, se compuneau din două încăperi. Prima în care intrai
direct de afară, numită „tindă“ şi a doua „casa de dinainte“. În cele mai multe,
pe jos era pământ. La unele familii, mai înstărite, camera de dinainte era ceva
mai frumos amenajată, în special vara când nu se locuia în ea. În partea din
faţă, unde nu erau geamuri, era aşezat patul cu cotârlău (un pat care avea la 8 cm înălţime un fel de acoperiş
peste care se puneau mai întâi 5 – 6 cuverturi ţesute de gospodină, care se
lăsau să cadă în jos, acoperind patul, iar deasupra se puneau câteva rânduri de
perne îmbrăcate frumos, tot cu ţesături făcute în casă).
Alte mobile se compuneau din
încă un pat – două, după numărul membrilor de familie, o masă, două lăiţi şi
soba. Pe pereţi erau icoane, iar în jurul acestora chindeuri ţesute în război,
frumos colorate, cu diferite modele geometrice sau alesături.
La loc de cinste în casă se
afla lada de zestre, care avea pe ea diferite încrustaţii sau flori colorate în
roşu şi verde, ladă care a fost colectată de către unii afacerişti şi trimisă
în alte colţuri ale lumii.
În tindă se desfăşura
întreaga activitate gospodărească. Aici nu era sobă ci doar o vatră, pe care
era aşezat un suport numit cuşbă,
care ţinea ceaunul deasupra focului pentru a putea fi preparată mâncarea.
Obiceiuri populare
Vătaful cetei se alege la Sfântul
Nicolae (5 decembrie) şi este şeful tineretului până după Sfântul Ioan (7
ianuarie). În perioada aceasta, ceata îşi alege o gazdă, unde se adună până în
Ajunul Crăciunului, seara, pentru a învăţa colindul. Aici începe partea
educativă. Toţi cetaşii trebuie să fie prezenţi la ora indicată, apoi nu
trebuie să intre în casă fără să bată la uşă, să nu-şi ia căciula de pe cap şi
apoi să salute. Toate acestea erau sancţionate, iar după trei greşeli repetate,
tânărul era scos din grup.
Alt obicei care merită luat
în seamă este cel legat de seara de Revelion şi care acum a dispărut cu totul.
Aceasta este încă o dovadă că multe obiceiuri ale poporului nostru au fost
legate de epocă. Acesta era aşa-zisul „întorsul blidelor“. În seara de Revelion,
aceasta era singura distracţie. Feciorii şi fetele mai mari se strângeau în
câteva case, pe grupuri, şi aşezau pe o masă: sare, piper, pâine, un piaptăn, o
oglindă, un inel, o carte, o batistă, un cărbune, în total nouă articole.
Feciorul sau fata care trebuia să întoarcă blidul (un vas de pământ) era trimis(ă)
afară, iar cei din casă acopereau cele puse pe masă. Cel care venea, trebuia să
întoarcă trei blide şi se concluziona: dacă era sare, însemna că se căsătoreşte
cu cineva sărac, piper însemna iute, pâine – bogat, piaptăn – colţos, oglindă –
mândru, inel – căsătorie în acel an, carte – cu cineva cu studii (pentru că
fetele mai bogate sau drăguţe urmăreau să se căsătorească cu învăţători,
preoţi, notari), batistă însemna că nu se căsătoreşte curând, cărbune – brunet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu