.
Am intrat în Mândra şi pentru
prima oară priveam satul cu alţi ochi. Trebuia să mă documentez, aşa că am fost
atent la detalii. Totul mă surprindea în mod plăcut şi mă simţeam ca şi când
eram acolo pentru prima oară. Case mari, frumoase, unde nu puteau locui decât
oameni gospodari, drumuri curate, şi deasupra tuturor, parcă veghind la traiul
mândrenilor, strălucea în soare biserica satului. A fost şi mai frumos şi mi-a
fost destul de greu să mai plec din Mândra după ce am stat de vorbă cu unul
dintre vârstnicii satului, Gheorghe Taflan, zis Şerban. Bărbatul mi-a spus cea
mai frumoasă poveste pe care am auzit-o vreodată:
Mândra lui Mândruţ
E adevărat că nenea Şerban (aşa cum e cunoscut în sat) nu
şi-a început povestea cu „A fost odată“, dar mi-a spus cum a fost odinioară la
Mândra. Cu graiul şi cu dragostea unui mândrean adevărat. A început cu
începutul. „Mândra este atestată documentar în jurul anului 1400, dar legenda
spune că satul există din 1241. Se spune că erau doi fraţi care locuiau pe
vale-n sus. Unul era Toader şi celălalt Mândruţ. Se mai spune că ar fi venit o
ceată de luptători străini care bântuiau prin ţară. Aceştia au poposit aici, pe
locul unde astăzi se află satul Mândra. Localitatea nu avea pe atunci nume.
Unul dintre străini a zis că vrea să lupte cu un bărbat de aici şi numele
câştigătorului va fi dat satului. A luptat Mândruţ şi a ieşit victorios. De
atunci localitatea se numeşte Mândra, a lui Mândruţ“, ne-a povestit nenea
Şerban. „Oamenii de aici sunt mândri şi orice sătean ştie legenda, care e mai
mult decât o legendă, e istoria noastră, a mândrenilor“, ne-a mai spus
bărbatul.
Biserica – monument istoric
Biserica satului se află în vârful unui deal la marginea
localităţii. Ai impresia că natura a creat acel loc special pentru locaşul
sfânt. Mai mult, frumuseţii şi măreţiei acestui colţ de rai i se adaugă şi
valoarea istorică . Biserica a fost construită în anul 1779. După aproape 50 de
ani a fost terminată şi pictura, în anul 1821.
Primele clopote au fost aduse la Mândra în anul în care a
început construcţia. Acum nu mai sunt aceleaşi, pentru că au fost topite în
timpul Primului Război Mondial şi transformate în muniţie. În perioada
interbelică, mândrenii n-au putut să stea fără clopote, aşa că au adus altele.
Se spune că acolo sus, la peste 20 de metri înălţime de pământ, sunt astăzi
două clopote care au ajuns la Mândra într-un car tras de şase boi.
Rezistenţa anticomunistă
La fel ca în majoritatea satelor din Ţara Făgăraşului, şi
mândrenii au luptat împotriva regimului comunist. Oamenii locului nu au părăsit
satul să se ascundă în munţi, dar mulţi dintre ei au fost în acea vreme trup şi
suflet alături de partizani. Fie că le duceau mâncare, fie că îi ascundeau, pe
mândrenii nu i-au interesat riscurile, motiv pentru care mulţi dintre ei au
ajuns la închisoare. Valeriu Beleuţă,
Gheorghe Bera, Alexandru Bera, Rafira
Bercea, Ioan Dan, Alexe Ghioarţă, Ioan Ghioarţă, Ştefan Major, Virgil Mateiaş,
Grigore Popa, Eugen Raţiu, Pavel Roibu, Elisabeta Roman, Victor Sima, Traian
Socaciu, Nicolae Zară, Ilie Zară - sunt doar câteva nume înscrise în
lista mândrenilor care au luptat împotriva comunismului. Nenea Şerban îşi
aminteşte că a stat şi el de vorbă cu un partizan ascuns în casa unui unchi
de-al lui. Ne-a povestit de Ilie Chima, care a fost prins împărţind manifeste,
ridicat de miliţie şi dus la Tribunalul Militar de la Târgu Jiu. Nici
încătuşat, Chima nu şi-a pierdut mândria şi în timpul anchetei a strigat: „Eu
sunt român adevărat, eu sunt pentru ţară!“.
Nici femeile nu au stat deoparte. Multe mândrence au fost prinse
găzduind legionarii şi duse la închisoarea Târşor din Ploieşti. Printre acestea
au fost şi Maria Zară şi Maria Socaciu.
Porecle la Mândra
Sunt mai multe sate în Ţara Făgăraşului unde oamenii, chiar
vecini de o viaţă, nu se cunosc după nume. Ciudat sau nu, fiecare localnic are
o poreclă. Motivul pentru care oamenii se botezau între ei, nu e clar. Fie
pentru că era o localitate mică şi prea mulţi aveau acelaşi nume, fie oamenii
locului au fost puşi pe şotii şi le-au dat vecinilor nume după înfăţişare, sau
după numele vreunui străbunic. Un sat în care toţi oamenii au porecle, este
Mândra. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pe nenea Şerban nu-l cheamă
nicidecum astfel, ci Gheorghe Taflan. Nu mi-am putut stăpâni curiozitatea de
a-l întreba ce legătură are cu numele Şerban şi a fost chiar mândru să-mi explice.
„Pe bunicul meu îl chema Şerban, aşa că noi, familia noastră eram Taflan ai lui
Şerban, mai scurt, Şerban. Pentru mine Şerban e doar porecla, dar pe fiul meu
l-am botezat cu acest nume, aşa că porecla a devenit un nume cu acte în
regulă“. Luţanu, Mocanu, Şercăianu sau Buhoi sunt doar câteva dintre poreclele
familiilor din Mândra. O poveste cu care ne-a amuzat Nenea Şerban este cea a
lui Plăcintă. „Era şezătoare. Unul dintre bărbaţi a trebăluit toată ziua şi a
venit acolo şi s-a trântit pe un scaun să se odihnească. Soţia lui l-a certat
spunându-i că s-a trântit ca o plăcintă. A stârnit hohote de râs în şezătoare,
iar oamenii aşa i-au spus de atunci: Plăcintă. Familia lui e <<a lui
Plăcintă>>“.
Dacă fiecare familie are o poreclă, există şi un nume comun
al mândrenilor: Broscari. Li se spune astfel, pentru că pe vremea când lângă
sat exista o mlaştină, mândrenii prindeau broaşte, iar picioruşele acestora le
serveau la cină.
Portul popular
Erau vremuri când oamenii nu cumpărau haine. Pe atunci nu
exista modă şi fiecare sat avea portul său. În Ţara Făgăraşului era cam acelaşi
port în toate satele, cu foarte mici diferenţe de la o localitate la alta. La
Mândra oamenii purtau iarna căciulă neagră de miel, cămaşă din in sau cânepă
ţesute la război, cioareci din lână de oaie, opinci şi pieptar. Toate simple.
Mult mai târziu au apărut flori, care-i diferenţiau pe mândreni de alţi
făgărăşeni. Femeile purtau căiţe pe cap şi ii făcute de mâna lor. Nu aveau
multe haine, dar întotdeauna la secere se duceau cu haine noi. „Nu era vorba
despre vreo superstiţie. Hainele noi stăteau mai băţoase şi nu transpirau
oamenii“, ne-a lămurit Nenea Şerban.
Dacă femeile şi bărbaţii aveau totuşi un costum întreg de
haine, îmbrăcămintea copiilor se rezuma la o cămăşuţă lungă.
Povestea e lungă
Povestea lui Nenea Şerban e mult mai lungă. Nu ajunge timpul ca să scrii istoria unei localităţi cum e Mândra. Povestea unor
oameni mândri şi gospodari, care au luptat pentru ţara lor, care s-au născut
români şi care se roagă la biserica din deal, rămâne nescrisă. Noi am reuşit să
pătrundem prea puţin în viaţa acestei comunităţi şi să redăm faptele aşa cum ni
le-a povestit Gheorghe Taflan, zis Şerban.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu