Descoperiri arheologice
La Cuciulata s-au găsit nenumărate dovezi arheologice care atestă existenţa unei aşezări umane în zonă, încă de pe vremea dacilor. Pe hotarul satului sunt două zone unde s-au găsit urme din antichitate.
La locul numit „Stogul lui Coţofan“ au fost identificate urme a două locuinţe de suprafaţă, care erau făcute din bârne şi care au avut podeaua lipită cu pământ. Tot aici au mai fost găsite vase ceramice, o monedă de argint bătută în anul 18 î.e.n, pe vremea împăratului Augustus. Dacii care au trăit aici se ocupau în special cu păstoritul. Acest lucru îl dovedesc oasele de animal, în special de ovine, găsite aici. După distrugerea acestei aşezări, romanii au construit, la patru kilometri nord de Cuciulata, pe malul Oltului, castrul de la Hoghiz-Fântâna.
O altă aşezare veche este cea de la Pleşiţa Pietroasă, care este situată la patru kilometri de „Stogul lui Coţofan“. Aici, în urma săpăturilor, au fost găsite urmele unei aşezări bogate de tip Schneckenberg şi resturi din epoca dacică.
Numele satului
În anul 1372, satul apare sub numele de „Vila Roczolod“. Apoi a luat mai multe denumiri, cum ar fi: în anul 1589 – numele de Kucsaloto, în 1637-Kucsatolata, iar în anul 1648 – Kociulata.
Mulţi istorici şi-au spus părerea despre provenienţa numelui satului. Printre aceştia îl amintim pe profesorul Alexandru Viciu, care în cartea sa numită „Etnografie“ consideră că denumirea satului vine de la cuvântul spaniol „Cuchilada“, care s-ar traduce „aruncătură de băţ“
Doctorul Augustin Bunea susţine că numele satului ar proveni de la întemeietorul satului, pe care îl chema de Cucolla-Cucuila-Cucuilat.
O istorie de peste 600 de ani
Prima atestare documentară o găsim din timpul popoarelor migratoare, într-un document scris în limba română, datat din 16 iulie 1372. Acest document avea un sigiliu mare, agăţat cu un şnur de mătase roşu, care în timp a dispărut. În acest document este menţionat faptul că Vlaicu Vodă, domnul Ţării Româneşti, donează rudei sale de sânge Ladislav de Dăbâca, târgul Scherkengen (Şercaia), satul Venete (Veneţia), satul Cotolao (Cuciulata) şi satul Dobca, cu toate părţile lor. Voievodul Ţării Româneşti nu a ales să doneze toate aceste sate unui om oarecare, ci unuia care a fost „mare viteaz“ în luptele cu turcii.
În anul 1464, regele Matei Corvin dăruieşte satul Cuciulata împreună cu Făgăraşul şi alte sate familiei Gereb.
Cuciulata este menţionat şi într-un document din anul 1496, prin care Ioan Gereb protesta împotriva înscrierii Ţării Făgăraşului între cele şapte scaune săseşti.
Aron Pumnul
Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata, ca fiu de ţărani iobagi. Atunci satul era sub stăpânirea Grofului Mikes, a domnului Boier şi a Fiscului. Adevăratul lui nume a fost Aron Pumnea.
Se crede că groful Mikes a văzut cât de inteligent era Aron şi l-a trimis la o şcoală ungurească de la Ohaba şi apoi la Blaj. Apoi, de la vârsta de 14 ani, a studiat la Ordoheiul Secuiesc. A urmat apoi o şcoală din Cluj, unde a absolvit cursuri de filozofie. În anul 1843 a fost numit profesor de filozofie la Blaj şi în acelaşi an a primi o bursă de studii la Viena, unde a mai studiat trei ani.
Aron Pumnul a jucat un rol important în evenimentele revoluţionare de la 1848. Acesta a redactat o proclamaţie foarte importantă în urma unei întâlniri între revoluţionarii de la Blaj şi cei de la Târgu-Mureş, prin care chema poporul român din Transilvania să se adune la Blaj, prin delegaţii din toate satele, în perioada 18-30 aprilie.
Din păcate, această proclamaţie nu a fost tipărită de tipografia de la Blaj, deoarece nu îşi luase răspunderea de a tipări un act de chemare a poporului român din Transilvania la o adunare naţională neautorizată de către Dieta de la Cluj. Datorită acestui fapt, Aron Pumnul a fost dat în urmărire pentru a fi arestat. El se refugiază în satul natal. Locuinţa de la Blaj a fost devastată şi au fost arse toate documentele, manuscrisele şi cărţile. Urmarirea de către autorităţile maghiare a conducătorilor revoluţionari români sporeşte în acest timp şi Aron Pumnul este nevoit să se refugieze în satul său natal Cuciulata, organizând aici şi în satele româneşti din jur, împreună cu preotul Sofronie Maga, rezistenţa românilor.
Fiind urmârit în continuare se refugiază în Muntenia, dar, fiind urmărit şi aici, a fost silit să-şi continue fuga şi astfel ajunge în Bucovina la sfârşitul lunii noiembrie 1848. Este numit prin concurs profesor de limba şi literatura română, iar la scurt timp îşi reia activitatea publicistică în ziarul „Bucovina“, devenind redactorul părţii româneşti.
Românii din ţinutul Făgăraşului, profitând de dreptul obţinut prin revoluţie de alegerea unor dregători locali români, îl aleg în absenţă „senator“ în consiliul districtual, dovedind prin aceasta preţuirea deosebită pe care i-o acordau.
Dorinţa lui Aron Pumnul de reîntoarcere în Transilvania nu s-a putut realiza niciodată, el rămânând un fugar tot restul vieţii. S-a retras în Bucovina, dar a urmărit îndeaproape viaţa politică a românilor din Transilvania prin scrisori şi articole de ziar.
Activitatea lui Aron Pumnul ca profesor la Cernăuţi este partea cea mai cunoscuta a vieţii lui prin documente contemporane, însă activitatea lui Aron Pumnul ca istoric este mai puţin cunoscută, deoarece majoritatea manuscriselor şi documentelor se găsesc la Viena şi Budapesta.
Moare pe 24 ianuarie 1866, la vârsta de doar 48 de ani, fiind chinuit de o boală gravă.
Biserica
În sat sunt două biserici: una este construită complet din lemn şi alta din piatră şi cărămidă.
Biserica de lemn
Biserica a fost construită în întregime din lemn şi a fost acoperită cu şindrilă. În jurul bisericii este un cimitir, dar aici nu au mai fost făcute înmormântări de mai bine de 100 de ani. Bătrânii spun că aici a fost, prin anul 1750, o mănăstire, dar a fost arsă de generalul Bukov, în anul 1762. În anul 1981 preotul Alexandru Comşa a restaurat bisericuţa şi în fiecare vară aici se fac slujbe.
În anul 1998 se doreşte refacerea mănăstirii. Stareţa unei mănăstiri a fost cea care a avut această iniţiativă, dar aceasta s-a îmbolnăvit şi a murit, iar totul a rămas în faza de proiect.
Biserica de piatră
Cea de-a doua biserică din sat a fost construită între anii 1790-1794. Acest lucru îl aflăm din inscripţia de pe latura vestică a turnului care spune că:
„Această sfântă biserică s-au început în zilele răposatului împărat Iosif al II-lea şi s-au isprăvit în zilele lui Francisc împărat al doilea, 1794“. Intrarea în biserică a fost deschisă sub turnul clopotniţă din faţada vestică a lăcaşului. Acoperişul are formă de piramidă şi este acoperit cu ţiglă. Naosul, pronaosul şi altarul sunt încheiate cu bolţi. Între anii 1983-1987 a fost restaurată şi a fost recondiţionată pictura.
În apropierea bisericii se află muzeul satului. Acesta găzduieşte costume populare de o frumuseţe rară, vase ceramice şi alte obiecte de valoare din antichitate.
În sat mai există o biserică începută, dar neterminată. Aceasta a fost construită doar pe jumătate. Locaşul de cult începe să se deterioreze şi are nevoie de fonduri pentru a putea fi terminat.
Şcoala
La început cei care se ocupau cu educaţia copiilor de ţărani erau cantorii şi preoţii. În anul 1765 a fost înfiinţată şcoala românească de către episcopul Aron, învăţător fiind Samoilă Popa. Acest sat a avut privilegiul de a avea o şcoală datorită dorinţei Mariei Tereza de a întări satele de la Graniţă oferindu-le ţăranilor unele facilităţi.
În anul 1858 a existat în Cuciulata o şcoală naţională sătească. Limba de predare în şcoală era germana, dar profesorii aveau voie să folosească limba română în explicaţii, până la învăţarea limbii în care erau obligaţi să predea.
Tradiţii şi obiceiuri
În Cuciulata, unele obiceiuri sunt mai speciale. De Crăciun feciorii în sat organizează turca, un obicei ce echivalează cu ceata de feciori. Aceştia se adună odată cu lăsatul postului de Crăciun, când îşi tocmesc „gazdă de turcă“.
În seara de Ajun, feciorii îmbrăcaţii în costum popular se adună la gazdă şi aleg pe şeful trupei de colindători, ce poartă numele de „Ghirău“. Apoi se aleg un colăcar şi un crâşmar. Împreună cu turca (capra) pornesc spre casa preotului, pentru a primi binecuvântarea şi pentru a-l colinda. Apoi merg la colindat prin tot satul, până la ora două dimineaţa, când preotul intră în biserică, dar o iau din nou din loc în jurul orei şase dimineaţa. Feciorii primesc de la săteni câte un colac, o bucată de carne şi o sticlă cu rachiu.
Un alt obicei este „Fosnicul“ – specific satelor din zona Rupea şi considerat a fi un obicei preluat de la saşi. Fosnicul se sărbătoreşte în fiecare an pe data de 24 ianuarie. La acest obicei a participă toate cuplurile din sat care sunt căsătorite. Cu toţii organizează o petrecere, iar la ora 24:00 se cântă şi se dansează Hora Unirii de către toţi participanţii.
În sat mai sunt prezente şi alte obiceiuri cum ar fi şezătoarea sau Plugarul de Paşti.
Portul din Cuciulata
Portul bărbaţilor era compus din cămaşă lungă din pânză albă, cioareci şi căciulă.
Portul femeilor din Cuciulata este deosebit datorită şorţului care era ţesut în război. Acestea mai purtau ii cu mânecile prinse de umăr, fustă, pieptar şi şorţ. Pe cap purtau cârpe înflorate, legate în faţă, sub bărbie.
Mulţumiri speciale preotului Mircea Comşa şi preotesei Mihaela Comşa, care au contribuit cu informaţii importante la realizarea acestui material. Cea mai mare parte a datelor prezentate au fost culese din lucrarea „Cuciulata, la poalele Bărcului“, scrisă de Rodica-Ioana Vlad şi din cartea „Biserici Vechi din Ţara Oltului“, de Valeriu Literat
