www.bzf.ro
Nu foarte departe de Făgăraş, pe teritoriul comunei
Beclean, se află satul Calbor. Drumul până aici te lasă cu gura căscată… Nu
poţi să nu rămâi impresionat de frumuseţea peisajului. Dealurile ce te
înconjoară, pe care zăreşti din când în când câte un cârd de mioare, sunt cel
mai bun exemplu al traiului patriarhal, neîntinat de poluare şi modernism.
Mai departe, chiar de la intrarea în sat, casele vechi te
duc cu gândul într-o altă epocă. Din păcate, adevărul pe care o să îl afli
curând este crud: multe dintre clădiri nu mai sunt locuite de mult, iar unele
s-au şi dărâmat… Motivul? Tinerii au plecat demult la oraş, iar bătrânii rămaşi
nu mai au puterea să le consolideze.
Şi totuşi, bunicii rămaşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile
şi obiceiurile locului… Iar ceea ce mi-a atras atenţia a fost că aici, la
Calbor, femeile încă mai coc pâine în cuptoarele vechi şi afumate.
Din istoria satului
Nu se cunoaşte cu exactitate data primei atestări documentare.
Însă la marginea estică a localităţii, lângă pădurea numită de localnici „Făget“,
au fost găsite morminte dacice.
Bătrânii de aici povestesc că, pe vremuri, au trecut
printr-o perioadă foarte dificilă, în care saşii i-au obligat pe părinţii şi bunicii
lor să se retragă la marginea satului şi le fie slugi. „Românii au primit
atunci cel mai rău pământ şi au fost obligaţi să plătească dijmă. Trebuiau să se
ducă în curtea şcolii cu grâu şi cu porumb şi li se lua a zecea parte din ce
aveau“, povestesc calborenii.
Însă, din fericire, saşii din Calbor nu au rezistat mult
în sat, pentru că hotarul era prea deluros şi pământul nu era deloc productiv.
Ei s-au retras în Roşia şi în alte sate din jurul Sibiului.
Dovezile care atestă că satul Calbor a fost o aşezare cu
saşi sunt cele două cimitire din centrul localităţii. De asemenea, pe strada
mare, la fântâna unde odinioară se adăpau vitele, localnicii spun că exista o
piatră cioplită pe patru feţe cu un chip de om, despre care se ştia că a fost
un mormânt săsesc. Cu trecerea anilor, însă piatra a dispărut.
Numele satului
Cea mai veche denumire a satului a fost „Villa fontis
Frigidi“, care însemna „Valea fântânii reci“. Această denumire a fost luată de
la fântâna din mijlocul satului, care avea cea mai bună apă. După venirea
saşilor în sat denumirea localităţii a fost schimbată în „Kalt-brumen“, adică
fântână rece. Românii din sat, pentru că nu ştiau să vorbească limba saşilor,
au spus satului lor Cal-bur. Şi de aici vine denumirea de Calbor, care există
şi astăzi.
Viaţa religioasă
În satul Calbor sunt două biserici. Cea din mijlocul satului
este biserica ortodoxă declarată monument istoric, iar cea de pe deal este fosta
biserică greco-catolică, tot monument istoric. Şi aceasta aparţine acum
comunităţii ortodoxe.
Biserica ortodoxă
Această biserică a fost zidită în anul 1808, an sculptat
pe toaca de fier de aici. Locaşul de cult este o clădire impozantă, care în
interior e largă şi foarte încăpătoare.
În cartea sa „Biserici vechi Româneşti din Ţara Oltului“,
Valeriu Literat spune că biserica era prea încăpătoare pentru credincioşii din
sat care numărau cam 600 de suflete.
Biserica a fost pictată în anul 1813 de zugravul Sava de
la Făgăraş. Acesta a lăsat şi o inscripţie foarte frumoasă pe zidul care
desparte naosul de pronaos şi spune „Slavă unuia Dumnezău în Troiţa care ne-au
ajutat dela începutu pănă la sfârşitu de amu făcutu acestu sfîntu lucru de mână
de ţărână la anul 1813. Sava zugravul“
Pictura este una deosebită. Este pictat doar naosul,
altarul şi este zugrăvit numai peretele vestic al pronaosului. Desenul lui Sava
este puţin neobişnuit, pentru că feţele sfinţiilor sunt rotunjite, cu buze
cărnoase şi acest lucru face abatere la tradiţia bizantină.
În anul 1810, biserica din Calbor primeşte cadou un clopot
de la popa Vasile Paicu şi de la Ion Nistor.
La ora actuală biserica are nevoie urgentă de o refacere
a picturii, care se degradează de la an la an. În altarul bisericii, părintele
paroh Silviu Goga a amenajat o expoziţie de icoane vechi pe sticlă, de o
frumuseţe rară.
Biserica
greco-catolică
Acest locaş de cult este mult mai vechi decât cel
ortodox. A fost ridicat în anul 1732, de protopopul Ionaşcu Nenea, din Veneţia
de Jos. Această biserică a suferit foarte multe modificări. Bolţile au fost
înlocuite cu tavan. Datorită vechimii, biserica a fost declarată monument
istoric.
În această biserică se fac slujbe doar de două ori pe an.
Locaşul de cult poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail
şi Gavril.
Şcoala
La fel ca şi în alte sate din Ţara Făgăraşului, la
început şcoala se făcea în case particulare iar învăţătorii erau cantorii sau
preoţii.
Nu se cunosc foarte multe date despre începuturile
învăţământului în Calbor.
Clădirea şcolii a fost edificată între anii 1850-1860 şi
a fost ridicată de biserica ortodoxă. Mai târziu, tot pe acel loc şi tot de
biserica ortodoxă a fost ridicat actualul local al şcolii. Clădirea avea două
săli de clasă şi o locuinţă pentru învăţător.
La ora actuală, şcoala din Calbor este destul de bine
întreţinută şi foarte încăpătoare în comparaţie cu numărul foarte mic de elevi
care mai învaţă în sat.
Mai face pâine
Mergând prin sat, din poartă în poartă, să caut
informaţii despre cum era odinioară Calborul, am aflat că în trecut sătenii
erau renumiţi pentru pâinea lor.
Aşa am aflat despre mama Stela, cum îi spun localnicii, care
încă mai face pâine de casă în cuptorul vechi. Femeia a fost bucuroasă să ne
primească şi ne-a spus că „niciodată pâinea de la magazin nu o să fie mai bună
decât cea coaptă în casă. Suntem o familie mare şi ne descurcăm mai uşor aşa.
Fac o dată pe săptămână, cam 10 - 11 pite. Aş face şi mai multe, dar cuptorul
nu-mi permite. Mai demult, toată lumea făcea pâine, dar acum acest obicei mai
este păstrat de foarte puţini“. Mama
Stela este singura care mai coace pâine în sat. Săptămână de săptămână din
curtea ei se simte un miros ademenitor de pâine coaptă, care nu se poate să nu
lase gura apă tuturor trecătorilor.
Un sat aproape
pustiu
Calborul este un sat aproape pustiu. Cea mai mare parte a
tineretului s-a mutat la oraş, sperând la o viaţă mai bună. Acum multe dintre
casele din sat au rămas pustii. Unele
sunt pe cale să se dărâme, altele sunt locuite de sătenii bătrânii şi obosiţi.
Drumul de acces până în sat şi căminul cultural sunt mândria sătenilor. Drumul
a fost refăcut şi este foarte bun, iar căminul cultural a fost renovat în
totalitate şi dotat modern.
Majoritatea localnicilor muncesc în Făgăraş. Aceştia au
însă o mare nemulţumire: nici un mijloc de transport în comun nu circulă până
la Calbor. Ei sunt nevoiţi să apeleze la cei care au maşini sau la căruţaşi.
Cei care au rămas în sat se ocupă cu agricultura. Pentru
că este o zonă de deal aici se cultivă în special porumbul şi cerealele.
Tradiţii şi obiceiuri
Chiar dacă tinerii au plecat demult din sat, obiceiurile
nu au fost uitate în totalitate. Iarnă de iarnă, tinerii se întorc de la oraş
în sat pentru a organiza ceata de feciori. Acest obicei este cel mai frumos şi
cel mai cunoscut din Ţara Făgăraşului. Feciorii se adună şi în Ajunul
Crăciunului merg la colindat. Am aflat însă şi un lucru ciudat: la Calbor ceata
nu colindă în Ajun. Un sătean ne-a spus că întâi feciorii din ceată merg să-i
colinde pe calborenii plecaţi la oraş şi abia în prima zi de Crăciun colindă în
sat.
Un alt obicei din satul Calbor, care din păcate a
dispărut, este şezătoarea femeilor. O bătrână ne-a povestit cum era pe vremuri:
„ Începeam şezătoarea de Sfântul Nicolae. Pentru început, tocmeam gazda, îi
plăteam, dar nu îi dădeam bani, ci o ajutam la sapă, la cules de porumb sau la
alte treburi. Erau două şezători: una de fete şi una de femei măritate.
Torceam, cântam şi învăţam multe lucruri utile pentru viaţă. Tot în şezătoare
ne cunoşteam viitorii soţi.
Mulţumiri speciale preotului Silviu Goga şi preotesei Ana
Goga, doamnei Stela Suciu, de la numărul 39 şi domnului Ion Graură. O parte din
datele prezentate au fost culese din monografia şcolii din Calbor, din cartea „Biserici
vechi Româneşti din Ţara Oltului“, de Valeriu Literat şi din Cronica Parohială
1940 a satului Calbor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu