Pentru soții Sofonea, cojocăritul este o tradiție de familie. Dumitru Sofonea ( nea Trășuc pentru toată lumea !) a învățat de mic, de la tatăl lui, cel mai celebru cojocar din țară la vremea aceea. Un bărbat puternic, sever când era vorba de lucru, dar blând și bun cu familia lui. Un fel de șef, de cap al familiei, așa cum și-l amintesc cei rămași.
“Când s-a deschis muzeul satului de la București, tata a lucrat acolo.
Într-o zi, i-a trecut pe dinainte un băiat de vro 16 ani, îmbrăcat
nemțăște, la costum de vânătoare, cu teacă. Când a ajuns în fața lui,
s-a răsucit pe picioare, s-a întors spre domnul aranjat de lângă el și a
zis: “Tată, eu vreu cojoc”.” Era principele Mihai. Nici n-a apucat bine
să ia măsura, și deja oficialii scriseseră la standul lui: “Aici se
face cojocul marelui voievod de Alba-Iulia, Mihai de Hohenzollern”.
Cojoc pentru care a primit diploma de măiestrie de la rege, pe care mai
târziu, de teama comuniștilor, a ascuns-o între grinzi, până au ros-o
șoarecii. Dar nea Trășuc n-are timp să regrete pierderea ei. I-au rămas
de la tatăl său zeci de alte diplome. Mult mai vii sunt însă amintirile
din timpul războiului, când “regele era tare și tata se avea bine cu
toți, că doar lucrase pentru rege.” Pe vremea aceea, când copilandrul
Dumitru intra “pe-a treia”, tatăl lui l-a tras deoparte și i-a zis așa,
ca de la tată la fiu :”… gata, trebuie să faci și tu o muncă pe lângă
casă. Unii învață să facă dinți de greblă, alții sapă la cartofi”- a
conchis bătrânul. “Mie imi dedea tata să fac numărușele la cheptare.
Numărușe și unuri, că erau cele mai simple. Nu aveam mare spor, că
n-aveam nici zece ani. Dar tata mă mustra. Îmi zicea: “Băiete, tre să
pui mâna să înveți meseria, că altfel n-ai pe ce să mănânci. Ori rânești
la porci, ori stai în casă și coși”. Era mai bine în casă, că era cu
povești. Tata avea vreo cinci ucenici, cu care făcea un fel de
șezătoare. Lucrau și povesteau de prin sat. Gură cască cum eram, cum să
nu-mi placă să stau să ascult? Dar tata era cu ochii pă mine, cum uitam
de lucru, zbang un bobârnac. “Vezi că-ngheți cu acu’n mână”, imi zicea.
No, trebuia să învăț să ascult cu urechile și cu ochii să hiu la lucru.
Și așa, încetul cu încetul, am trecut de la unuri la molii, apoi la
trandafiri.”“Dacă îl ferești de ninsoare și de apă, cojocul ăsta rezistă 30 de ani.”
Pe patul așternut cu velințe colorate, nea Trășuc a așezat cheptarele și cojoacele “ca la espoziție”. “Ăsta l-am făcut ăl mai fain, despicat într-o parte, să-mi hie cald când m-or îngropa, să mă duc când o să mor drept la rai cu el”, spune chicotind îndesat. Cojocul e un corset din piele grea, întărită cu pojițe negre și înflorată, toată, cu roșu. Doua fețe ca două scuturi care te apără de orice vreme rea, cu o deschizătură cu bumbi, undeva în lateral. “Ăsta e specific Drăgușului, altundeva n-o să mai găsești așa ceva”, adaugă, Valeria lu’ Trășuc, în timp ce-și ajuta bărbatul să-și îmbrace cojocul. Dar ăsta nu e cojocul de toate zilele. Pentru asta, au cojoace despicate în față, pe care le îmbraci și le dezbraci la repezeală. Fetele mai au și cheptare mai scurte, “să se vadă frumos betelele de la fustă”, pe care se împletesc, în jocuri multicolore, “trandafiri scurți, trandafiri cu coasă, molii și puncte”. Băieții au căciuli din blană de miel, moi și călduroase, de care atârnă ciucuri de lână roșii și roz. În Drăguș, tradiția se ține cu sfințenie. Culorile sunt aceleași de zeci de ani, iar ordinea în care ele se aștern nu poate fi schimbată: “Începem cu trandafiri negri, apoi vine maroul, niște roșu, vânăt, ciclameu, verde, și în sfârșit foxin, o culoare specific Drăgușului ( o combinatie între roz și mov ), ca să se vadă unde sunt făcute”.
Cojoacele au și ele vârsta lor, au anotimpurile care se fugăresc unul pe altul de la spatele cojocului la închiutoare, și de la betelie până sus, la guler: “Primăvara e verde, vara e roșie, toamna e maro și iarna e vânătă. Iar aici, pe cheptar, am mai desenat flori, munții cu brazii, marea și câmpul cu trandafiri”.
A făcut cojoc și pentru poetul Tudor Arghezi
Un cojoc făcut în 1963 pentru fiul lui Tudor Arghezi, a legat o frumoasă prietenie între familia lui nea Trășuc și cea a poetului. “Mi-a plăcut tare mult de domnul Arghezi”, spune Valeria lu’ Trășuc, care pe vremea aceea era o fetișcană proaspăt căsătorită. “Vorbea frumos, era un om deosebit. De fiecare dată când venea la Drăguș, aducea jucării pentru copii. Ba am fost și noi o dată la dânsul, pe strada Mărțisorului în București, și ne-a plimbat cu automobilul prin toată capitala. Tare ne-a mai onorat poetul”, își aminteste ea cu nostalgie.
Arghezi îi cunoscuse pe soții Sofonea la un târg la București. Atât de impresionat a fost de migala cojoacelor, încât a ținut morțiș să ajungă la Drăguș, pentru a vedea cu ochii lui cum se lucrează acestea. Între cele doua familii s-a legat o prietenie specială, care a durat aproape patru ani, până în clipa în care poetul s-a stins din viață.
Patru ambasadori americani au cojoace de la Drăguș
Vestea că la Drăguă există un meșter cojocar priceput s-a răspândit cu viteza vântului. Comenzile au început să curgă, timpul liber era din ce în ce mai puțin, încât soții Sofonea au hotărât să nu se mai ocupe de nimic altceva. “Munceam zi și noapte uneori, ca să terminăm câte un cojoc. Numai din asta trăim și acum.” Oameni obișnuiți, dar și clienți celebri făceau coadă la ușa lui nea Trășuc. Au cusut cojoc chiar și pentru Nicolae Ceaușescu. Patru ambasadori americani și-au comandat cheptare la ei, alți trei au ținut să-i felicite personal. Cu Michael Guest s-au plimbat la braț, lui Rosapepe i-au vândut o traistă. Ambasadorul Mecker și-a trimis fetele în vacanță la Drăguș, să vadă cum se face fânul, cum se adună cu carul cu boi și cum sar vara cosașii prin iarbă. Au fost bine plătiți și de Ion Țiriac, căruia i-au cusut un cojoc în timp record. Indira Gandhi, prim-ministrul Indiei, aflată în vizită în Romania, s-a minunat mult de cojoacele lui nea Trășuc. După ce le-a văzut, a ținut morțiș să afle cât costă o haină atât de meșteșugită. “Doar 100? La noi ar costa 1000. Asta e artă și arta trebuie plătită”, a zis ea și a zâmbit, înfășurată, toată, în haine albe.
Câteodată, când seara se așează peste camerele ordonate, când e prea târziu ca să mai vină musafiri și lumina prea slabă ca să mai coasă, nea Trășuc și Valeria lui stau de povești despre cei cinci copii ai lor, din care patru au făcut facultăți, tot din banii câștigați pe cojoace: două fete și trei băieți, risipiți toți prin țări străine, unde o duc bine și câștigă bani. Și mai povestesc cei doi soți despre călătoriile în străinătate, unde au avut “tâlmaci” și au băut suc natural “de se vedea fibra de fruct prin el”. Și despre ei doi și iubirea lor, care i-a făcut să lucreze cu drag împreună. Valeria îi așează părul lui Trășuc cu gesturi mici și îl ajută să-și strângă lucrul de pe masă, pentru că “are aparat la inemă și n-are voie să se ostenească”.În meșteșugul cojoacelor au pus și-un strop din dragostea lor pentru frumos, pe care au cusut-o pe rând, delicat, petală cu petală, până când bobocul a înflorit.
sursa: http://www.bzf.ro/povestea-lui-nea-tra%C8%99uc-cojocarul-din-dragu%C8%99.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu