Toderiţa – satul fiştigoaielor
Cei care nu sunt din Ţara Făgăraşului ajung cu greu în satul Toderiţa, aflat la doar câţiva kilometri de Mândra, chiar la poalele Pădurii Vadului. Satul este pur românesc, cu case mari şi frumoase, semn că aici au locuit şi locuiesc doar oameni gospodari. Bineînţeles că şi de aici au plecat tinerii, aşa cum s-a întâmplat peste tot în mediul rural, însă tradiţiile se păstrează cu sfinţenie.
„Cei aduşi de Toader“
Satul Toderiţa este atestat documentar pentru prima dată la începutul secolului al XVI-lea. Bătrânii povestesc că localnicii provin dintr-un alt sat, Braniştea Urăşii, situat undeva în apropierea satului Vad. După ce mongolii au năvălit peste ei, oamenii s-au retras în pădurea de stejar de pe locul în care se află acum satul Toderiţa şi aici au rămas. Numele satului vine de la un flăcău, Toader. Bătrânii satului povestesc că acesta era şeful cetei de feciori din sat, imediat după ce s-au stabilit în noul loc. Acesta i-a dus pe toţi la muncă, să defrişeze pădurea de stejar, apoi să păzească Cetatea Făgăraşului. Castelanul i-a numit pe flăcăi „todericeni“, adică „cei aduşi de Toader“. De atunci, numele satului este Toderiţa.
Rezistenţa anticomunistă
Ion, Octavian şi Vasile Balaban sau Constantin Boer sunt doar câteva nume ale ţăranilor din Toderiţa care au fost implicaţi în lupta împotriva regimului comunist. De exemplu, Ion Balaban, împreună cu tatăl său Vasile, care avea atunci 75 de ani, au fost arestaţi pe 2 ianuarie 1951 şi condamnaţi pentru sprijinul acordat mişcării de rezistenţă din Munţii Făgăraşului. Octavian Balaban a fost şi el arestat, tot în anul 1951, de Securitatea din Sibiu şi chinuit în anchete, pentru că a acordat sprijin partizanilor din Munţii Făgăraşului, la fel ca şi consăteanul său, Constantin Boer.
Aceştia sunt doar câţiva dintre cei care s-au opus regimului totalitar din perioada de dinainte de Revoluţia din decembrie 1989.
Unul dintre liderii mişcării partizane din Ţara Făgăraşului a fost însă Ioan Mogoş. Acesta a fost împuşcat de securişti în timp ce încerca să treacă graniţa. Cei care l-au adăpostit au făcut ani grei de puşcărie sau chiar au fost executaţi. Alţi partizani din Toderiţa au fost Dumitru Duşa, Cornel, Valer, Ioan şi Octavian Vlad, Cornel Mija, Ioan Gabor, Ioan Florea, Ioan Toma şi Aurel Şiljiţă. Dintre aceştia, doar câţiva mai sunt acum în viaţă.
Noaptea buciumelor
În Toderiţa s-a păstrat din moşi strămoşi un obicei unic în Ţara Făgăraşului, nemaiîntâlnit în nici un alt sat. În noaptea de dinainte de Sfântul Gheorghe ei cred că apar strigoii şi fură laptele animalelor din ogradă. Aşa că au găsit leacul împotriva acestora: îşi construiesc în fiecare an buciume (unii le zic fiştigoaie), care scot un sunet bizar şi alungă spiritele răului.
Fiştigoaiele sunt nişte pâlnii din coajă de salcie, pe care tinerii le pregătesc cu câteva zile înainte de 23 aprilie. În seara premergătoare Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, copiii satului se adună pe coastă, la cruce, unde fac un foc de tabără, apoi se aşează în jurul lui şi cântă, suflă în buciume şi povestesc. Dar bucuria lor nu durează mult, pentru că, din tufele de lângă cruce apar strigoii, în veşminte albe. Rolul acestora este de a-i speria pe copii: fug după ei cu beţe, îi bat şi îi alungă. Însă copiii le ţin piept, curajoşi, şi suflă în continuu în fiştigoaie. Instrumentele de suflat sunt arma lor împotriva forţelor răului. Bineînţeles că binele învinge întotdeauna, iar strigoii sunt alungaţi din sat.
Cu fiecare an, sărbătoarea îşi pierde din farmec, pentru că rămân tot mai puţini tineri în Toderiţa. Cei mai mulţi au plecat deja la oraş sau chiar în străinătate, la muncă.
Plugarul în Toderiţa
Fiii satului Toderiţa se adună, cu mic, cu mare, pentru a sărbători a doua zi de Paşti în localitatea natală. Motivul principal este însă obiceiul popular al Plugarului, care se păstrează aici de sute de ani. Spre deosebire de alte sate din zonă în care se păstrează acest obicei (cum sunt Vadul sau Veneţia), în Toderiţa, sărbătoarea are o semnificaţie aparte. Tradiţia spune că anul agricol care urmează va fi cu atât mai mănos cu cât sunt mai uzi plugarii în a doua zi de Paşti. După ce slujba de la biserică s-a terminat, toţi oamenii din sat s-au pregătit pentru obiceiul popular tradiţional.
Primul bărbat care iese la arat primeşte titlul de „Plugar-şef“. El câştigă astfel respectul oamenilor din sat, dar primeşte şi o sarcină foarte grea: să fie udat până la piele, pentru ca anul agricol să fie mănos.
În cinstea primului plugar, feciorii din ceată împodobesc o căruţă cum nu s-a mai văzut, din crengi înverzite de salcie. Apoi merg într-un lan de grâu şi îşi pun mănunchiuri verzi la brâu, la încheieturi şi la pălărie. Un alt personaj important este ciurdarul, cel care îl păzeşte pe plugar şi îi îndeamnă pe feciori să tragă mai cu forţă căruţa.
După ce pregătirile sunt gata, grupul de plugari pleacă pe uliţele satului, pentru ca fiecare localnic să aibă posibilitatea să arunce cu apă.
După ce au colindat toate străzile satului, plugarii mănâncă pâine şi sare, pentru ca tot anul să fie belşug pe mesele celor din Toderiţa. Apoi răstoarnă căruţa în care au plimbat plugarul-şef în pârâul din capul satului şi se bălăcesc cu toţii. Urmează o sărbătoare câmpenească pe măsură, la care participă tot satul.
sursa:www.bzf.ro
Toderița este o localitate în județul Brașov, Transilvania, România.
În anul 1930 când România era un mare regat iar în țara domnea regele Carol al II-lea, localitatea Toderița era comună rurală și făcea parte din județul Făgăraș.
În această comună erau înregistrate la aceea dată 946 de locuitori. Acum mai sunt doar 233, recensământul din 2000.
Comuna Toderița era arondată la Judecătoria de ocol Șercaia și la Tribunalul Făgăraș care judecau toate pricinile ivite între oameni, dar asemenea situații erau destul de rare printre locuitorii comunei.
Comuna avea primărie, cu primar ales și notar împuternicit a soluționa cererile oamenilor.
În comună funcționa o școală primară cu dascăli ridicați din rândul localnicilor.
Tot în aceea perioadă obștia comunei a hotărât și a ridicat în câțiva ani noua biserică de piatră, cu turla semeață. Aici în biserică copiii făceau ore de religie cu preotul paroh al comunei.
La mare cinste erau familiile care au dat satului dascăli, preoți și notari care au condus obțtea pe drumul adevărului și al dreptății. Dar nu toate s-au potrivit a fi la fel de drepte.
Satul avea în acele vremuri, două băcănii cu oameni destoinici precum Clement Mija și Traian Ionescu, ultimul venit în sat din regatul mic al Roamniei. Clement Mija avea și o bodega, unde bărbații se cinsteau după izbânzile zilnice.
Valea canalizată prin sat punea în funcțiune două mori cu apă, prima fiind proprietatea lui Ioan Șerban iar a doua a lui Ioan Gabor.
Un alt om de frunte al satului, cu dare de mână era Ioan Mogoș care era proprietarul unei mașini de treierat iar la vremea secerișului, mașina trecea de la o gospodărie la alta și treiera bucatele strânse cu trudă și bucurie.
Aceste zile erau de fapt pentru oameni esența vieții lor, pâinea cea de toate zilele.Pentru că erau și ani cu secetă sau ani cu ploi deluviene care le luau cu ele osteneala de peste an. Rămânea câteodată doar mămăliga, dumnezeiasca mămăligă din care trebuiau să se îndestuleze cu toții și un porc de Crăciun pe care-l sacrificau cu sfințenie. Erau și mulți dintre ei săraci, cu pământ puțin și multe guri de hrănit.
Mai veneau și bolile , epidemiile de tot felul. Și nu aveau decât preotul pe care-l chemau la căpătâiul muribunzilor, bătrâni sau copii.
În sat era atunci o singură moașă, Maria Luca. Pe ea o chemau la vreme de naștere, femeile. Pruncii se nășteau sănătoși iar preotul îi boteza cu mare alai. Băieții primeau numele de Ioan, Gheorghe, Vasile, Valeriu, Aurel, Ilie, Ștefan, precum sfinții din Biblie iar fetele erau botezate cu numele de Maria, Elena, Olimpia, Ana după numele mamelor sau bunicelor.
Copiii au fost și au rămas bucuria și strădania părinților care-și împărțeau averea atunci când ajungeau să-i căsătoreasca.
Botezul și nunta erau de altfel evenimentele ce aduceau bucuria oamenilor și îndeobște la petrecerile ce se organizau în sat participa toată suflarea omenească în frunte cu preotul. În astfel de ocazii, bărbații și femeile își puneau pe ei hainele de sărbătoare, costumele tradiționale, specifice zonei. Botezul se ținea în casa părinților noului născut iar nunta în casa părinților celui ce i se spunea până atunci fecior în casă.
După fiecare eveniment de acest gen, oamenii se odihneau și apoi luau din nou coarnele plugului pentru că timpul nu aștepta după ei. Viața își relua ciclul de fiecare dată și când munca câmpului înceta erau cu iarna la ușe. Erau ierni cu multă zăpadă și friguri năpraznice.
sursa:wikipedia.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu