Țara Făgărașului- Cincu - Scaun săsesc

www.bzf.ro

 

    Săptămâna aceasta am poposit în Cincu, un sat în care nu am mai fost niciodată. Am rămas impresionat de stilul aparte, în care sunt construite  casele din centru localităţii şi de cele patru biserici extrem de frumoase. Frumos ca un mic oraş, satul face parte din vechea aşezare a provinciei Sibiului, cunoscută şi sub denumirea de Cincul Mare. Cultura săsească îmbinată cu tradiţiile românilor au dat un aer aparte zonei. Pe hotarul comunei Cincu se află amplasată şi una dintre cele două baze americane de pe teritoriul României. Cincu este un sat cu o importanţă istorică deosebită. Aici a fost înfiinţată prima şcoală latină din Transilvania, însă din păcate clădirea este acum doar o ruină.

Scurt istoric

Prima atestare documentară a localităţii Cincu Mare se găseşte în documentele unui litigiu din anul 1329, în care se menţionează printre reprezentanţii provinciei Sibiului un anume Benherus din Cincu - „de Chenk“.

La început, regiunea colonizată a Sibiului cuprindea numai partea centrală a provinciei Sibiului. Primele ştiri mai exacte despre coloniştii germani din zona Sibiului sunt conţinute într-un document semnat de Papa Celestin al III-lea, din anul 1191. La Cincu au fost aduşi foarte mulţi saşi.

Denumirea localităţii Cincu Mare, provine din germanul Groβschenk. Localitatea se regăseşte şi sub numele de Schenck, în opoziţie cu Kleinchenk – Cincşorul.

Scaun săsesc

Scaunul Cinc este menţionat de mai multe ori după data atestării documentare a satului, mai ales în pricini de judecată ale locuitorilor săi în legătură cu pământul. Scaunul Cinc a fost unul din scaunele importante din punct de vedere economic şi politic cu cele 22 de aşezări libere la 1551, printre care şi Agnita, cu care Cincu s-a aflat în permanenţă concurenţă pentru supremaţie administrativă şi economică. Scaunul Cinc este inclus în provincia mărită a Sibiului, zonă cunoscută în trecut sub numele de „Şapte Scaune“.

Datorită statutului lor juridic superior, saşii provinciei Şapte Scaune au dobândit de timpuriu o poziţie privilegiată faţă de celelalte părţi ale Sibiului.

Încă din anul 1448, scaunul Cincu avea sigiliu propriu, iar în anul 1474 aşezarea căpăta statutul de „oppidum“, care însemna „târg“, mărturie a dezvoltării breslelor şi a târgurilor de acolo.
Din anul 1486 Cincu primeşte dreptul de a ţine în fiecare zi de miercuri târg şi o dată pe an târg de vite şi mărfuri. Cincu rămâne târg până în secolul al XX-lea.

Din registrele timpului reiese că din provincia Sibiului, a celor Şapte Scaune, Cincu se afla pe locul al III-lea ca putere economică, mai puternice fiind Sibiul şi Rupea.

În anul 1474 devine plasă şi obţine privilegiul de a-şi organiza o armată proprie, în vederea apărării cetăţii bisericeşti.

În fruntea scaunelor săseşti era un jude regal, numit de rege. Prima menţiune documentară a judelui regesc este din anul 1329, în fruntea scaunului Cinc.      

În anii 1658 şi 1664 a avut loc în biserica din sat cel mai important eveniment al acelor timpuri, „Dieta Transilvaniei“ (Dieta era un organ politic al Transilvaniei creat în secolul al XVI-lea.)

Cincu se desprinde de provincia Sibiului în anul 1860.

Depozit de bronzuri din antichitate

A fost descoperit întâmplător în anul 1888 şi conţinea un număr mare de piese fragmentare, între care se disting fibule, pandantive, brăţări, dălţi, seceri, lame de cuţit, vârfuri de lance, ace de bronz şi multe alte obiecte. Istoricii au afirmat că depozitul datează din secolul XII î.e.n. Astfel de depozite au mai fost găsite la Şoarş şi Cobor.

Patru biserici

Fiind un sat multicultural, la Cincu au existat patru biserici care au aparţinut diferitelor comunităţi.

Biserica săsească

Cea mai mare biserică este cea săsească, situată în mijlocul satului. Locaşul de cult este  monument istoric şi are incinta fortificată. Clădirea este în formă de bazilică cu trei nave, cu un turn masiv în partea vestică şi două turnuri laterale. Clădirea a fost construită în secolul al XIII-lea şi este una dintre cele mai importante bazilici romanice săseşti din Transilvania.

În anul 1474, după cum reiese dintr-un document emis de regele Matei Corvin, biserica a fost înconjurată cu ziduri de apărare. S-au păstrat până în zilele noastre două incinte de fortificaţie.

În perioada 1520-1522 biserica a fost refăcută în mare parte, datorită distrugerilor făcute de către turci. Cea mai valoroasă piesă din biserică este altarul, care reprezintă necredinţa lui Toma. Altarul a fost pictat de maestrul Sibian Vicentius, în anul 1521.  

Biserica ortodoxă

A fost construită în anul 1815. Este poziţionată în partea de N-E a satului şi are hramul Sf. Nicolae. Locaşul de cult a fost construit în stil bizantin cu elemente gotice. Biserica nu este pictată, ci este doar zugrăvită cu motive naţionale. În anul 1907 a fost construit turnul în forma actuală. În biserică se păstrează o colecţie completă de cărţi cu caractere latine.

Fosta biserică greco-catolică a fost construită în anul 1842 şi are hramul Buna Vestire. Este aşezată în partea de Sud-Est a satului Cincu. Acum această biserică aparţine tot comunităţii ortodoxe.

În sat mai există o biserică ce aparţine comunităţii maghiare.

Şcoala latină

La Cincu a fost înfiinţată prima şcoală latină din Transilvania. Clădirea în care a funcţionat această şcoală este cuprinsă în lista monumentelor istorice, sub numele de „Şcoala Latină“. După ce a servit ca şcoală, clădirea a avut diverse funcţionalităţi: birt, primărie şi locuinţă. Istoricii cred că Şcoala latină de la Cincu a fost înfiinţată în anul 1789, de către un cunoscut om de cultură al timpului - Martin Sutoris.

În prezent, clădirea nu are nici o funcţiune, imobilul fiind părăsit din cauza gravelor deteriorări structurale. Însă imobilul a fost introdus de curând într-un program de reabilitare finanţat de ministerul Culturii şi Cultelor

Învăţământul

În anul 1430 a fost înfiinţată o şcoală care a instruit copiii din Cincu la scris şi la citit. Interesant este modul prin care s-a aflat cine a fost primul director al şcolii din Cincu. În fosta bibliotecă a Consistoriului Districtual Luteran din Sibiu se găseşte o carte de liturghie scrisă pe un pergament care are la sfârşit următoarea inscripţie: „ Per manus Henrici Halgebacksen de ratisnona oriundi.... pro tunc temporis regentis... in Gross-Schenk...“ care insemna : „Henrici Halgebacksen din Germania a fost primul director al şcolii germane din Cincu“.

Una dintre marcantele personalităţi care au activat în şcoala din Cincu, a fost Johannes Troster, autorul mai multor cărţi apărute în Nurenberg, în anul 1666.  

Tradiţii şi obiceiuri

Chiar dacă nu a făcut parte din Ţara Făgăraşului, în Cincu tradiţiile erau asemănătoare cu cele din satele de pe lângă Făgăraş. Şi aici femeile organizau şezători.

De Crăciun băieţii organizau ceata de feciori. Aceştia colindau, mergeau la fete acasă, unde erau primiţi de părinţii fetei şi de neamurile ei. După ce gazda primea colindul şi intrau pe rând în casă, li se puneau vâstre la căciuli, făcute din flori de hârtie, iederă şi poleială.

Alt obicei de la Cincu a fost udatul fetelor de Sf. Gheorghe.

Acum aceste obiceiuri s-au pierdut, dar se mai păstrează obiceiul cetei de feciori.

Poligonul de la Cincu

Poligonul de la Cincu este cel mai mare poligon terestru din România, care se întinde pe 104 kilometri pătraţi. Acesta reprezintă un loc foarte important pentru armata română şi pentru cea americană, deoarece aici a fost amplasată cea de-a doua bază americană de pe teritoriul României.

Portul saşilor din Cincu

Bărbaţii purtau pe cap „Marderhut“ şi „Feuerlingshut“ - o căciulă din stofă cu marginea împodobită cu blană de dihor sau alte animale mici de pădure, mai ales în perioada până în anul 1794. Pe timpul iernii, pe cap purtau căciuli făcute în întregime din piei de miei. Iarna purtau un cojoc ce se numea „Peltz“, iar în anotimpul mai puţin friguros purtau „Kotzen“, care era făcut din lână. Duminica purtau un pantalon de stofă maro împodobit cu blană.

În anul 1789 a avut loc un mare incendiu, în care a fost distrusă o mare parte a îmbrăcămintei şi aşa s-a pierdut portul vechi.

Portul femeilor era destul de simplu. Iarna purtau o căiţă din catifea, cu marginea împodobită cu blană, ce se numea „Kirchenkappe“, fuste din stofă sau din lână şi cojoace din blană.

Mulţumiri speciale doamnei Veronica Rus care a contribuit cu cea mai mare parte a informaţiilor prezentate şi care ne-a pus la dispoziţie monografia satului Cincut. Mulţumiri tuturor sătenilor care au răspuns invitaţiei noastre de a ne povesti despre satul lor.

Țara Făgărașului- Calbor, satul fântânii reci

www.bzf.ro

     Nu foarte departe de Făgăraş, pe teritoriul comunei Beclean, se află satul Calbor. Drumul până aici te lasă cu gura căscată… Nu poţi să nu rămâi impresionat de frumuseţea peisajului. Dealurile ce te înconjoară, pe care zăreşti din când în când câte un cârd de mioare, sunt cel mai bun exemplu al traiului patriarhal, neîntinat de poluare şi modernism.

Mai departe, chiar de la intrarea în sat, casele vechi te duc cu gândul într-o altă epocă. Din păcate, adevărul pe care o să îl afli curând este crud: multe dintre clădiri nu mai sunt locuite de mult, iar unele s-au şi dărâmat… Motivul? Tinerii au plecat demult la oraş, iar bătrânii rămaşi nu mai au puterea să le consolideze.

Şi totuşi, bunicii rămaşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile locului… Iar ceea ce mi-a atras atenţia a fost că aici, la Calbor, femeile încă mai coc pâine în cuptoarele vechi şi afumate.

Din istoria satului

Nu se cunoaşte cu exactitate data primei atestări documentare. Însă la marginea estică a localităţii, lângă pădurea numită de localnici „Făget“, au fost găsite morminte dacice.

Bătrânii de aici povestesc că, pe vremuri, au trecut printr-o perioadă foarte dificilă, în care saşii i-au obligat pe părinţii şi bunicii lor să se retragă la marginea satului şi le fie slugi. „Românii au primit atunci cel mai rău pământ şi au fost obligaţi să plătească dijmă. Trebuiau să se ducă în curtea şcolii cu grâu şi cu porumb şi li se lua a zecea parte din ce aveau“, povestesc calborenii.

Însă, din fericire, saşii din Calbor nu au rezistat mult în sat, pentru că hotarul era prea deluros şi pământul nu era deloc productiv. Ei s-au retras în Roşia şi în alte sate din jurul Sibiului.

Dovezile care atestă că satul Calbor a fost o aşezare cu saşi sunt cele două cimitire din centrul localităţii. De asemenea, pe strada mare, la fântâna unde odinioară se adăpau vitele, localnicii spun că exista o piatră cioplită pe patru feţe cu un chip de om, despre care se ştia că a fost un mormânt săsesc. Cu trecerea anilor, însă piatra a dispărut.

Numele satului

Cea mai veche denumire a satului a fost „Villa fontis Frigidi“, care însemna „Valea fântânii reci“. Această denumire a fost luată de la fântâna din mijlocul satului, care avea cea mai bună apă. După venirea saşilor în sat denumirea localităţii a fost schimbată în „Kalt-brumen“, adică fântână rece. Românii din sat, pentru că nu ştiau să vorbească limba saşilor, au spus satului lor Cal-bur. Şi de aici vine denumirea de Calbor, care există şi astăzi.

Viaţa religioasă

În satul Calbor sunt două biserici. Cea din mijlocul satului este biserica ortodoxă declarată monument istoric, iar cea de pe deal este fosta biserică greco-catolică, tot monument istoric. Şi aceasta aparţine acum comunităţii ortodoxe.

Biserica ortodoxă

Această biserică a fost zidită în anul 1808, an sculptat pe toaca de fier de aici. Locaşul de cult este o clădire impozantă, care în interior e largă şi foarte încăpătoare.

În cartea sa „Biserici vechi Româneşti din Ţara Oltului“, Valeriu Literat spune că biserica era prea încăpătoare pentru credincioşii din sat care numărau cam 600 de suflete.

Biserica a fost pictată în anul 1813 de zugravul Sava de la Făgăraş. Acesta a lăsat şi o inscripţie foarte frumoasă pe zidul care desparte naosul de pronaos şi spune „Slavă unuia Dumnezău în Troiţa care ne-au ajutat dela începutu pănă la sfârşitu de amu făcutu acestu sfîntu lucru de mână de ţărână la anul 1813. Sava zugravul“

Pictura este una deosebită. Este pictat doar naosul, altarul şi este zugrăvit numai peretele vestic al pronaosului. Desenul lui Sava este puţin neobişnuit, pentru că feţele sfinţiilor sunt rotunjite, cu buze cărnoase şi acest lucru face abatere la tradiţia bizantină.

În anul 1810, biserica din Calbor primeşte cadou un clopot de la popa Vasile Paicu şi de la Ion Nistor.

La ora actuală biserica are nevoie urgentă de o refacere a picturii, care se degradează de la an la an. În altarul bisericii, părintele paroh Silviu Goga a amenajat o expoziţie de icoane vechi pe sticlă, de o frumuseţe rară.

Biserica greco-catolică

Acest locaş de cult este mult mai vechi decât cel ortodox. A fost ridicat în anul 1732, de protopopul Ionaşcu Nenea, din Veneţia de Jos. Această biserică a suferit foarte multe modificări. Bolţile au fost înlocuite cu tavan. Datorită vechimii, biserica a fost declarată monument istoric.

În această biserică se fac slujbe doar de două ori pe an.

Locaşul de cult poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. 

Şcoala

La fel ca şi în alte sate din Ţara Făgăraşului, la început şcoala se făcea în case particulare iar învăţătorii erau cantorii sau preoţii.

Nu se cunosc foarte multe date despre începuturile învăţământului în Calbor.

Clădirea şcolii a fost edificată între anii 1850-1860 şi a fost ridicată de biserica ortodoxă. Mai târziu, tot pe acel loc şi tot de biserica ortodoxă a fost ridicat actualul local al şcolii. Clădirea avea două săli de clasă şi o locuinţă pentru învăţător.

La ora actuală, şcoala din Calbor este destul de bine întreţinută şi foarte încăpătoare în comparaţie cu numărul foarte mic de elevi care mai învaţă în sat.

Mai face pâine

Mergând prin sat, din poartă în poartă, să caut informaţii despre cum era odinioară Calborul, am aflat că în trecut sătenii erau renumiţi pentru pâinea lor.

Aşa am aflat despre mama Stela, cum îi spun localnicii, care încă mai face pâine de casă în cuptorul vechi. Femeia a fost bucuroasă să ne primească şi ne-a spus că „niciodată pâinea de la magazin nu o să fie mai bună decât cea coaptă în casă. Suntem o familie mare şi ne descurcăm mai uşor aşa. Fac o dată pe săptămână, cam 10 - 11 pite. Aş face şi mai multe, dar cuptorul nu-mi permite. Mai demult, toată lumea făcea pâine, dar acum acest obicei mai este  păstrat de foarte puţini“. Mama Stela este singura care mai coace pâine în sat. Săptămână de săptămână din curtea ei se simte un miros ademenitor de pâine coaptă, care nu se poate să nu lase gura apă tuturor trecătorilor.  

Un sat aproape pustiu

Calborul este un sat aproape pustiu. Cea mai mare parte a tineretului s-a mutat la oraş, sperând la o viaţă mai bună. Acum multe dintre casele din sat  au rămas pustii. Unele sunt pe cale să se dărâme, altele sunt locuite de sătenii bătrânii şi obosiţi. Drumul de acces până în sat şi căminul cultural sunt mândria sătenilor. Drumul a fost refăcut şi este foarte bun, iar căminul cultural a fost renovat în totalitate şi dotat modern.

Majoritatea localnicilor muncesc în Făgăraş. Aceştia au însă o mare nemulţumire: nici un mijloc de transport în comun nu circulă până la Calbor. Ei sunt nevoiţi să apeleze la cei care au maşini sau la căruţaşi.

Cei care au rămas în sat se ocupă cu agricultura. Pentru că este o zonă de deal aici se cultivă în special porumbul şi cerealele.

Tradiţii şi obiceiuri

Chiar dacă tinerii au plecat demult din sat, obiceiurile nu au fost uitate în totalitate. Iarnă de iarnă, tinerii se întorc de la oraş în sat pentru a organiza ceata de feciori. Acest obicei este cel mai frumos şi cel mai cunoscut din Ţara Făgăraşului. Feciorii se adună şi în Ajunul Crăciunului merg la colindat. Am aflat însă şi un lucru ciudat: la Calbor ceata nu colindă în Ajun. Un sătean ne-a spus că întâi feciorii din ceată merg să-i colinde pe calborenii plecaţi la oraş şi abia în prima zi de Crăciun colindă în sat.

Un alt obicei din satul Calbor, care din păcate a dispărut, este şezătoarea femeilor. O bătrână ne-a povestit cum era pe vremuri: „ Începeam şezătoarea de Sfântul Nicolae. Pentru început, tocmeam gazda, îi plăteam, dar nu îi dădeam bani, ci o ajutam la sapă, la cules de porumb sau la alte treburi. Erau două şezători: una de fete şi una de femei măritate. Torceam, cântam şi învăţam multe lucruri utile pentru viaţă. Tot în şezătoare ne cunoşteam viitorii soţi.

 

Mulţumiri speciale preotului Silviu Goga şi preotesei Ana Goga, doamnei Stela Suciu, de la numărul 39 şi domnului Ion Graură. O parte din datele prezentate au fost culese din monografia şcolii din Calbor, din cartea „Biserici vechi Româneşti din Ţara Oltului“, de Valeriu Literat şi din Cronica Parohială 1940 a satului Calbor.

Țara Făgărașului- Bucium – satul cu mesteceni

Primele documente care atestă existenţa satului Bucium, sunt de pe vremea lui Laiotă Basarab (1476), iar din secolul al XVI-lea apar documente care vorbesc şi despre alte sate din jurul Buciumului.

Istoricul satului

Buciumul este aşezat la sud-est de Munţii Făgăraşului, pe fosta moşie a baronului Urs de Marginea.

Se crede că numele vine de la aşezarea lui în apropierea unor tăieturi de  lemne de mesteacăn care au rămas destul de înalte, numite buciume. Legat de aceste resturi de lemne circulă până în vremea noastră o întâmplare petrecută în timpul primului război mondial. „Era prin luna august a anului 1917 când satul era ocupat de armatele germane. La fiecare intrare în sat era postată câte o santinelă germană. O femeie care venea din câmp se întâlneşte cu nişte localnici cărora le arată buciumele şi le spune <<Uite, măi, vine armata română!>>. Santinela germană s-a uitat într-acolo şi văzând buciumele a crezut că sunt ostaşi români, a fugit în sat, a anunţat comandamentul german şi într-o oră satul a fost evacuat de armată, care a  mers în retragere“, povestesc şi acum bătrânii satului.

Familii buciumene

Pe baza unui document din 20 februarie 1657 se constată că Susana Sarantfy, văduva principelui George Rakoczi I confirmă în „satulu boierescu pe: Radulu Rădocea cel betrânu, pe Radulu Rădocea cel tânăru, pe Ionaşcu şi Stoica Rădocea din comuna Bucium“ şi ordonă să fie recunoscuţi ca boieri adevăraţi.

Mai târziu, pe la 1721-1722, pe lângă familia Rădocea se amintesc familiile Dobrin, Ghircoiaş, Neacşu şi Cârstea după care au venit familiile: Mogu de Veneţia şi Grancea din Mărgineni.

Între anii amintiţi existau 4 familii de nobili boieri, 6 iobagi şi 23 iobagi fugiţi, toţi români. Pe la 1760-1762 analiza unei statistici austriece arată existenţa a 33 de familii. Acestea s-au dezvoltat în timp pentru a se ajunge în anul 1920 la 125 de case, 145 capi de familie şi 614 suflete. În acel an, numărul de localnici a atins apogeul, pentru că mai târziu au început să emigreze în alte ţări sau să plece la oraş. Astăzi au mai rămas doar 223 locuitori.

Satul cu oameni harnici

La început, majoritatea localnicilor din Bucium s-au ocupat cu agricultura. Pentru că era mai mult teren arabil şi mai puţină fâneaţă, nu se puteau ocupa şi cu zootehnia, ceea ce a făcut ca terenul cultivat să nu poată fi îngrăşat cum trebuie şi producţiile să fie slabe.

Din această cauză mulţi tineri plecau „la slujit“ în „Ţara Bârsei“ sau în Bucureşti, lucru ce a făcut ca satul să scadă numeric, dar să se întărească economic. Pe de altă parte, mulţi au început să se ocupe cu comerţul de animale: porci, viţei şi chiar animale mari. A rămas de pomină afacerea lui Gheorghe Dobrin (Ghiţă al Frasinii) care ducea câte 12-18 boi graşi la Viena. Mulţi se întreabă şi astăzi cum trecea graniţa fraudulos cu aşa o turmă de animale.  De asemenea, mulţi dintre tinerii care n-au părăsit satul au învăţat diverse meserii, în special cea de zidar.

Toate acestea au făcut ca satul să cunoască o dezvoltare deosebită. Atunci au fost înlocuite construcţiile din lemn şi acoperite cu paie, cu altele din zid şi acoperite cu ţiglă, fapt ce a ridicat satul la nivelul satelor fruntaşe din Ţara Făgăraşului. Bucuria n-a durat prea mult pentru că a venit cel de-al doilea război mondial, iar la terminarea acestuia au venit obligaţiile mari ale armistiţiului. Buciumenii, pentru că aveau pământ mult au trebuit să dea cote în cereale, carne şi animale după suprafaţa pe care au avut-o. Acest lucru i-a  menţinut pe loc, iar alte sate cu pământ mai puţin le-a luat-o ia înainte.

După colectivizarea din 1962, tot tineretul a plecat la diverse şcoli de meserii sau cultură generală, lucru ce a făcut ca satul să dea ţării mulţi meseriaşi dar şi destui titraţi.

Oameni de seamă ai satului

Este foarte greu să facem o ierarhizare a acestora deoarece sunt destul de mulţi faţă de populaţia satului şi cu funcţii destul de importante. N-am să le descriu funcţia, ci doar pregătirea.

Încep cu generalul Virgil Dobrin, care are casă în sat şi vine de 3-4 ori pe an acasă.

La loc de cinste între fiii satului este ing. Gheorghe Radocea, fost consilier ministerial. El este cel care a iniţiat şi a contribuit la alimentarea cu apă a satului. Tot el este cel care a amenajat, un bogat muzeu de etnografie şi folclor, ale cărui exponate au participat cu succes la multe expoziţii. Muzeul este cunoscut de mulţi cetăţeni de peste hotare. A fost vizitat de regele Mihai I.

Tot la loc de cinste se află profesorii universitari: Valeriu Ghircoiaş, dr. Ioan Dobrin, dr. Ana-Maria Dobrin, dr. Rodica Dobrin şi Cornel Radocea care, în perioada interbelică, a făcut parte din Parlamentul ţării.

Pe lângă cei semnalaţi, mai sunt 7 medici, 11 profesori, 23 ingineri şi 5 economişti.

Demn de amintit este faptul că unul dintre cetăţenii satului, în vârstă de numai 18 ani pe atunci, Ioan Ghircoiaş (Onul Moaşii) a participat la Marea Unire din 1918. Aşa că, atât cât a trăit, a fost invitat în fiecare an de 1 Decembrie să vorbească elevilor şcolii despre acest mare eveniment din viaţa românilor.

Biserica şi religia

La început locuitorii satului au fost iniţial de religie ortodoxă, după care s-a forţat trecerea la catolicism, condiţionată de intrarea în companiile grănicereşti. Mai întâi au trecut trei familii la Biserica Unită cu Roma, iar ceilalţi şi-au construit o bisericuţă la 4 kilometri de sat, la poalele munţilor. Aceasta a devenit mai apoi mănăstire, care a fost arsă în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza, de către generalul Bukow. Sătenii care frecventau mănăstirea au trecut şi ei la greco-catolici şi astfel satul a devenit sat grăniceresc, care păzea graniţa cu statul român şi avea postul la circa 12 kilometri, de sat la locul numit „Comandă“.

Biserica veche a satului, devenind neîncăpătoare prin anii 1945-1946, a fost demolată şi a fost construită actuala biserică, la insistenţa preotului paroh de atunci Ilie Cismaş şi a domnului Moga Matei, care pe lângă sprijinul moral şi-a adus şi o mare contribuţie materială.

În locul vechii mănăstiri arsă de generalul Bukow, a fost construită, cu sprijinul Moşului Ilie, a familiei Şandru şi a mai multor credincioşi din satele învecinate şi chiar din străinătate, o frumoasă mănăstire aşezată într-un cadru deosebit de pitoresc, fapt ce face să fie căutată de foarte mulţi credincioşi.

Mai trebuie arătat că prin anii 1936-1937 s-a încercat refacerea mănăstirii de către regina Maria, dar firul a fost întrerupt de trecerea ei în nefiinţă.

Şcoala

Primele începuturi scolastice au fost făcute de către călugării mănăstirii celei vechi, în diverse case. Abia prin anul 1820 se poate vorbi de un oarecare învăţător localnic, Gherasim Dobrin, care reuşeşte împreună cu obştea satului şi cu noul învăţător George Dobrin să construiască la 1872 o sală de clasă pe locul unde este astăzi altarul bisericii. În 1903 se reuşeşte să se mai construiască o sală de clasă lângă cea veche, ceva mai mare, care a funcţionat aici până în anul şcolar 1938-1939, când a fost dat în folosinţă actualul imobil, construit de către săteni cu sprijinul tânărului învăţător Gheorghe Bica.

Până în anul 1948 şcoala a funcţionat cu 7 clase, iar după aceea numai cu 4 clase. Cei care terminau ciclul primar mergeau la Şercăiţa în clasele V-VII şi mai târziu V-VIII.

Casele şi interiorul

Pentru a se putea face o diferenţă între ceea ce aveau bunicii noştri privind condiţiile de viaţă şi ceea ce avem noi astăzi, cred că e bine de arătat cum erau casele din Bucium până prin anul 1938 – şi unele chiar mai târziu.

În general casele, ca şi restul anexelor gospodăreşti, erau construite din lemn şi acoperite cu paie (un fel de legături făcute din mănunchiuri de paie de secară, dar netreierate cu maşina ci cu imblăciul.    

Mai mari sau mai mici ca înălţime şi suprafaţă, se compuneau din două încăperi. Prima în care intrai direct de afară, numită „tindă“ şi a doua „casa de dinainte“. În cele mai multe, pe jos era pământ. La unele familii, mai înstărite, camera de dinainte era ceva mai frumos amenajată, în special vara când nu se locuia în ea. În partea din faţă, unde nu erau geamuri, era aşezat patul cu cotârlău (un pat care avea la 8 cm înălţime un fel de acoperiş peste care se puneau mai întâi 5 – 6 cuverturi ţesute de gospodină, care se lăsau să cadă în jos, acoperind patul, iar deasupra se puneau câteva rânduri de perne îmbrăcate frumos, tot cu ţesături făcute în casă).

Alte mobile se compuneau din încă un pat – două, după numărul membrilor de familie, o masă, două lăiţi şi soba. Pe pereţi erau icoane, iar în jurul acestora chindeuri ţesute în război, frumos colorate, cu diferite modele geometrice sau alesături.

La loc de cinste în casă se afla lada de zestre, care avea pe ea diferite încrustaţii sau flori colorate în roşu şi verde, ladă care a fost colectată de către unii afacerişti şi trimisă în alte colţuri ale lumii.

În tindă se desfăşura întreaga activitate gospodărească. Aici nu era sobă ci doar o vatră, pe care era aşezat un suport numit cuşbă, care ţinea ceaunul deasupra focului pentru a putea fi preparată mâncarea.

Obiceiuri populare

Vătaful cetei se alege la Sfântul Nicolae (5 decembrie) şi este şeful tineretului până după Sfântul Ioan (7 ianuarie). În perioada aceasta, ceata îşi alege o gazdă, unde se adună până în Ajunul Crăciunului, seara, pentru a învăţa colindul. Aici începe partea educativă. Toţi cetaşii trebuie să fie prezenţi la ora indicată, apoi nu trebuie să intre în casă fără să bată la uşă, să nu-şi ia căciula de pe cap şi apoi să salute. Toate acestea erau sancţionate, iar după trei greşeli repetate, tânărul era scos din grup.

Alt obicei care merită luat în seamă este cel legat de seara de Revelion şi care acum a dispărut cu totul. Aceasta este încă o dovadă că multe obiceiuri ale poporului nostru au fost legate de epocă. Acesta era aşa-zisul „întorsul blidelor“. În seara de Revelion, aceasta era singura distracţie. Feciorii şi fetele mai mari se strângeau în câteva case, pe grupuri, şi aşezau pe o masă: sare, piper, pâine, un piaptăn, o oglindă, un inel, o carte, o batistă, un cărbune, în total nouă articole. Feciorul sau fata care trebuia să întoarcă blidul (un vas de pământ) era trimis(ă) afară, iar cei din casă acopereau cele puse pe masă. Cel care venea, trebuia să întoarcă trei blide şi se concluziona: dacă era sare, însemna că se căsătoreşte cu cineva sărac, piper însemna iute, pâine – bogat, piaptăn – colţos, oglindă – mândru, inel – căsătorie în acel an, carte – cu cineva cu studii (pentru că fetele mai bogate sau drăguţe urmăreau să se căsătorească cu învăţători, preoţi, notari), batistă însemna că nu se căsătoreşte curând, cărbune – brunet.

www.bzf.ro 

Țara Făgărașului- Breaza – satul lui Negru Vodă

    

  Breaza este satul cu cea mai frumoasă privelişte din Ţara Făgăraşului. Proprietăţile oamenilor de aici se întind până aproape de creasta Munţilor Făgăraş, de unde pot fi admirate satele de până la Olt. Iar dacă mai punem la socoteală faptul că localnicii au avut cândva şi o cetate, iar satul a fost multă vreme punct de trecere între Transilvania şi Ţara Românească, atunci chiar că pot spune cu mândrie că satul lor a fost multă vreme unul extrem de important.

Însă nu ne putem opri aici. Există o legendă care spune că vârful Zârna, din Munţii Făgăraş, şi-a primit numele de la fiica lui Decebal care s-a refugiat în această zonă în timpul cuceririi romane. Iar de la legendă la lucruri concrete este doar un pas: Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti păstrează dovada potrivit căreia în Breaza au locuit chiar romanii.

Dacă sunteţi curioşi, citiţi în cele ce urmează povestea unei localităţi încărcate de istorie şi a unor oameni deosebit de curajoşi, care au suferit mult pe vremea comuniştilor.

Sat dacic

Despre satul Breaza localnicii spun că ar exista încă de pe vremea dacilor. Iar ca dovadă aduc cei 10 dinari romani republicani din argint găsiţi de arheologi chiar în vatra satului. Tezaurul care datează din anii 129 – 39 î.Hr. se află acum la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Apoi, în secolul IX, este atestată documentar fortăreaţa din apropierea satului, situată pe locul numit „Pe Livade“.

Dar prima menţionare documentară a satului este în 30 octombrie 1554, într-o scrisoare trimisă de castelanul Cetăţii Făgăraşului Francisc Kendy lui Andrei Bathory.

Lumina din pădurea de mesteceni

Numele satului vine de la cuvântul slav „breaz“, care semnifică un loc cu multă lumină, specific pădurilor de mesteacăn.

Satul Breaza este compus din două părţi – partea sudică se numeşte „Bughea“ (la fel ca primul sat de peste munţi, de la Sud de Carpaţi, care se numeşte Bughea de Sus) şi partea nordică – Breaza propriu-zisă.

Se presupune că denumirea „Bughea“ provine chiar de la satul de peste munţi, unde brezenii au mers deseori cu oile în transhumanţă. Mulţi dintre ei au şi rămas în satul Bughea de Sus, dovadă stând numele localnicilor de acolo care sunt identice cu ale brezenilor: Vulcu, Polexă, Toma, Grecu sau Nimereală.

Cetatea lui Negru Vodă

Despre cetatea din Breaza se ştiu puţine lucruri. Unul dintre ele este că ar fi fost locuită de Negru Vodă, în jurul anului 1280. Fortăreaţa se aseamănă cu Cetatea Poenari, situată pe Râul Argeş, dar şi cu Cetatea Râşnovului.

Este situată pe o culme împădurită, la aproape 3 kilometri de vatra satului, între văile Pojorta şi Breaza, străjuită la nord şi sud de şanţuri de apărare săpate în stâncă. Dar acum din ea au mai rămas doar ruinele.

În anii 1966-1967 un grup de arheologi şi muzeografi de la Muzeul Brukenthal din Sibiu care au făcut săpături şi au descoperit zidurile şi turnul de observaţie al cetăţii. În interiorul fortăreţei a fost găsită o fântână, care însă nu a avut niciodată apă. În interiorul ei sunt scări care duc spre un tunel de salvare, care însă nu se ştie unde duce, pentru că săpăturile arheologice au fost întrerupte din lipsă de fonduri.

Acum Cetatea lui Negru Vodă nu se vede de la distanţă pentru că este înconjurată de brazi falnici însă zidurile descoperite de pământ au început să se degradeze. Aici este mare nevoie de restauratori care să readucă la lumină măcar puţin din fălnicia acestei cetăţi.

Balada de „La Rugă“

Se spune din bătrâni că atunci când Negru Vodă a plecat definitiv din cetatea sa de la Breaza a fost mare jale, iar sătenii i-au compus un cântec de rămas bun. Voievodul s-a despărţit de localnici în locul numit şi acum „La Rugă“ şi a fugit din calea cotropitorilor.

Cântecul compus de brezeni se aseamănă cu o baladă haiducească şi a fost mult timp cântată de localnici, iar recent chiar de copiii de la şcoală, care au interpretat-o până şi pe scena „Cântării României“. Balada este păstrată şi acum cu mare grijă de bătrânii satului.

Punct de vamă

La Breaza au existat şi grănicerii din Regimentul IX, care păzeau creasta Făgăraşului. Cazarma acestora era la Lisa.

Aşadar, multă vreme satul Breaza a fost punct de vamă între Transilvania şi Ţara Românească. Vama era compusă dintr-un complex de clădiri din care se mai păstrează doar una intactă, în care acum îşi are sediul muzeul de etnografie al satului. Peste drum de această clădire străjuiesc şi astăzi ruinele de la o altă clădire în care îşi aveau sediul vameşii. Clădirea rămasă intactă a fost declarată de curând monument istoric.

În timpul cât la Breaza era punct de vamă au trecut munţii pe aici trupele româneşti din Războiul de Independenţă şi din cele două Războaie Mondiale.

Şcoala

În anul 1860 a fost înfiinţată prima şcoală confesională din Breaza, care a funcţionat până în 1910 în această formulă. Apoi a fost şcoală comunală (pentru că Breaza a fost comună până în anul 1950, iar sediul Primăriei era în clădirea actualei grădiniţe). Din anul 1920 a devenit şcoală primară de stat, cu doi învăţători, iar din 1924 avea trei dascăli. Pe vremea aceea în clasele I-VII învăţau peste 150 de elevi din sat.

Şcoala funcţiona în altă clădire decât cea actuală, care a fost demolată după Primul Război Mondial. În 1941 a fost construită şcoala care există şi astăzi cu sprijinul Guvernului României.

Au rămas ortodocşi

Doar câteva familii de brezeni au trecut la greco-catolicism în anul 1702, aşa cum s-a întâmplat în toate satele din Ardeal. Atunci ortodocşii le-au lăsat acestora vechea biserică şi şi-au construit alta, mai la sud de cea veche. Însă după aproximativ 50 de ani toţi au revenit la ortodoxism, religie pe care au păstrat-o până astăzi.

Biserica „Sfânta Treime“ din Breaza este una deosebit de frumoasă. A fost construită în anul 1836, iar ca particularitate are frescele exterioare.

Schitul Negru Vodă

Înainte de 1750 în zonă existau patru schituri din lemn la care slujeau călugări. Toate au fost arse din ordinul generalului Bukow. Dintre odoarele arse atunci s-au păstrat până astăzi câteva rame de icoane confecţionate din lut, pe care sunt imprimate semne zodiacale.

După revoluţia din 1989, preotul Ioan Năftănăilă, împreună cu fiul său, stomatologul Eugen Năftănăilă şi câţiva localnici au construit, în amintirea vechilor mănăstiri, un schit din lemn pe care l-au botezat „Schitul Negru Vodă“. Locaşul de cult a fost înălţat în anul 1998, pe locul numit „La Livade“, însă lucrările s-au oprit, iar chiliile pentru călugări nu au mai fost înălţate. De aceea, acum nu slujeşte nici un călugăr aici.

Legenda apei

Se spune din bătrâni că pe vremea când toţi călugării au fost alungaţi din schiturile lor de generalul Bukow, aceştia au trecut munţii pe la Breaza. Iar când au trecut prin sat, le-au cerut localnicilor apă de băut pentru că le era sete. Dar oamenilor din sat le-a fost frică să se apropie de ei şi nu le-au dat apă. Atunci se spune că unii dintre călugări i-au blestemat pe brezeni să nu aibă apă de două ori pe an.

Iar de atunci, în verile şi iernile secetoase, Valea Brezei seacă înainte de Breaza şi mai iese la suprafaţă doar în Voivodeni.

Emigrare cu pagubă

La începutul secolului al XX-lea, brezenii au început să emigreze spre America. Oamenii erau destul de săraci, aveau pământ puţin şi s-au angajat pe vapoare pentru a putea ajunge în „Ţara tuturor posibilităţilor“.

Au muncit acolo ani buni şi s-au întors acasă cu bani mulţi. Unii, mai chibzuiţi, şi-au cumpărat terenuri şi şi-au construit case din piatră, dar alţii au depus banii la bancă.

„Pe vremea aceea la Făgăraş era Banca Albina. S-a dat legea conversiunii datoriilor, prin care cei care aveau datorii la bancă li se ştergeau, dar cei care aveau bani depuşi nu îi mai primeau. Şi banca Albina a dat faliment atunci…“, ne-a povestit un bătrân din sat.

Aşa şi-au pierdut toată averea mulţi dintre cei care au fost plecaţi în America.

Împotriva comuniştilor

În perioada comunistă comuna Lisa, fiind punct de trecere a munţilor, a fost centru al rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului. Din această cauză oamenii au avut foarte mult de pierdut, iar toţi sătenii au fost asupriţi de comunişti până la Revoluţia din 1989. în tot acest timp satele Breaza, Lisa şi Pojorta au fost înţesate de securişti, care urmăreau fiecare mişcare a localnicilor.

Ion Greavu, Virgil Haşu, Alexandru Haşu, Eugenia Haşu, Gheorghe Haşu (mort la Jilava), Laurian Haşu (mort la Jilava), Mărioara Haşu, Victoria Haşu (Trâmbiţaşu), Ion Marin, Ioan Năftănăilă, Virgil Oancea, Gheorghe Ostăcioaia, Ion Polexe, Gheorghe Popa, Victor Popa, Ioan Gh. Pralea, Constantin Vulcu, Ion Vulcu, Virgil Vulcu sunt doar câteva nume ale brezenilor asupriţi de Securitate.

Oamenii din Breaza i-au ajutat foarte mult pe partizani. Le duceau mâncare sus, la munte, şi o lăsau în căpiţele de fân. Unul dintre partizani ţinea un jurnal în care scria numele tuturor celor care îi ajutau şi cantitatea de mâncare pe care o dădeau. Atunci când securiştii au reuşit să anihileze mişcarea partizană, au găsit şi acest jurnal şi i-au pedepsit pe toţi cei care erau trecuţi în el. Mulţi au primit pedepse între şase ani şi închisoare pe viaţă. Dar în 1964 toţi au fost eliberaţi printr-un decret dat de comunişti în urma presiunilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Vedere din Grecia

Dintre brezeni cel mai reprezentativ a fost Laurian Haşu, care era student şi unul dintre capii mişcării de rezistenţă anticomunistă. Securiştii i-au prins printr-un vicleşug în anul 1957 şi i-au împuşcat pe şefii mişcării.

Printre partizani s-a infiltrat un securist, care după câţiva ani a reuşit să le câştige încrederea. Acesta le-a promis membrilor mişcării că îi ajută să plece în Grecia, de unde vor putea să facă mai mult pentru a ajuta România să scape de opresiunea regimului.

La început au plecat câţiva dintre ei, care trebuiau să trimită familiilor celorlalţi o vedere cu ştampila unui oficiu poştal din Grecia. Din păcate, imediat ce au plecat din munţi, ei au fost prinşi şi duşi în închisorile comuniste.

Însă vederea cu ştampilă grecească a ajuns la destinaţie şi astfel au fost prinşi toţi partizanii, iar majoritatea au fost împuşcaţi la Jilava.

Câţiva dintre ei, printre care Ioan Gavrilă Ogoranu sau Gheorghe Urdea Slătinaru din Grid, au reuşit să fugă şi s-au ascuns mulţi ani în munţi.

Muzeu etnografic

Spre deosebire de multe alte sate, la Breaza localnicii au reuşit să-şi adune obiectele vechi, de pe vremea moşilor şi strămoşilor într-un muzeu de toată frumuseţea. Acesta a fost înfiinţat încă de pe vremea comuniştilor, în anul 1978, în fosta clădire a vameşilor. O fostă magazie a CAP-ului a fost transformată cu succes în muzeu de etnografie. Cel mai mult a ajutat la restaurarea clădirii în acea vreme fostul preşedinte de CAP Ioan Soare, care era un mare iubitor al culturii şi istoriei.

Muzeul are două încăperi: una în care sunt expuse unelte folosite în vechime în agricultură, în prelucrarea lemnului sau pentru alte meşteşuguri ale localnicilor, iar în cea de-a doua este amenajată o veche casă ţărănească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Multe dintre exponate au fost restaurate de muzeografi renumiţi.

Din păcate, din anul 2003 muzeul nu mai este deschis publicului. Profesorul Mihai Goian, unu dintre cei care au înfiinţat acest muzeu, ne-a povestit că imediat după ce clădirea a fost declarată monument istoric, imobilul aflat în proprietatea statului a fost scos la licitaţie, inexplicabil, de Administraţia Finanţelor Publice Braşov. În urma licitaţiei, proprietarul clădirii a devenit un braşovean cu rădăcini în satul Breaza.

Noul proprietar a interzis accesul oricui în muzeu, dar Primăria l-a dat în judecată, pe proprietar împreună cu instituţia care i-a vândut imobilul. Aşadar, din 2003 nimeni nu a mai trecut pragul muzeului, care se degradează pe zi ce trece. Iar procesele nici vorbă să se fi terminat.

Profesorul Goian

Profesorul de istorie Mihai Goian nu este originar din Breaza şi nici măcar din comuna Lisa. Însă a ajuns pe aceste meleaguri în anii '70 şi n-a mai avut inimă să plece. Din 1971 predă istoria la Breaza, iar din 1984 este directorul şcolii de aici. Din 1998 este singurul director al celor trei şcoli din comuna Lisa. Tot el este şi unul dintre principalii fondatori ai muzeului de etnografie din Breaza.

Profesorul Goian este legat sufleteşte în special de satul Breaza, unde a predat peste 35 de ani, aşa că a făcut tot posibilul să afle totul despre istoria acestor locuri. Şi a reuşit. El a fost cel care ne-a povestit majoritatea celor scrise aici, iar fără aceste informaţii sigur nu am fi scris o mini-monografie atât de completă.

www.bzf.ro