Țara Făgărașului- Bucium – satul cu mesteceni

Primele documente care atestă existenţa satului Bucium, sunt de pe vremea lui Laiotă Basarab (1476), iar din secolul al XVI-lea apar documente care vorbesc şi despre alte sate din jurul Buciumului.

Istoricul satului

Buciumul este aşezat la sud-est de Munţii Făgăraşului, pe fosta moşie a baronului Urs de Marginea.

Se crede că numele vine de la aşezarea lui în apropierea unor tăieturi de  lemne de mesteacăn care au rămas destul de înalte, numite buciume. Legat de aceste resturi de lemne circulă până în vremea noastră o întâmplare petrecută în timpul primului război mondial. „Era prin luna august a anului 1917 când satul era ocupat de armatele germane. La fiecare intrare în sat era postată câte o santinelă germană. O femeie care venea din câmp se întâlneşte cu nişte localnici cărora le arată buciumele şi le spune <<Uite, măi, vine armata română!>>. Santinela germană s-a uitat într-acolo şi văzând buciumele a crezut că sunt ostaşi români, a fugit în sat, a anunţat comandamentul german şi într-o oră satul a fost evacuat de armată, care a  mers în retragere“, povestesc şi acum bătrânii satului.

Familii buciumene

Pe baza unui document din 20 februarie 1657 se constată că Susana Sarantfy, văduva principelui George Rakoczi I confirmă în „satulu boierescu pe: Radulu Rădocea cel betrânu, pe Radulu Rădocea cel tânăru, pe Ionaşcu şi Stoica Rădocea din comuna Bucium“ şi ordonă să fie recunoscuţi ca boieri adevăraţi.

Mai târziu, pe la 1721-1722, pe lângă familia Rădocea se amintesc familiile Dobrin, Ghircoiaş, Neacşu şi Cârstea după care au venit familiile: Mogu de Veneţia şi Grancea din Mărgineni.

Între anii amintiţi existau 4 familii de nobili boieri, 6 iobagi şi 23 iobagi fugiţi, toţi români. Pe la 1760-1762 analiza unei statistici austriece arată existenţa a 33 de familii. Acestea s-au dezvoltat în timp pentru a se ajunge în anul 1920 la 125 de case, 145 capi de familie şi 614 suflete. În acel an, numărul de localnici a atins apogeul, pentru că mai târziu au început să emigreze în alte ţări sau să plece la oraş. Astăzi au mai rămas doar 223 locuitori.

Satul cu oameni harnici

La început, majoritatea localnicilor din Bucium s-au ocupat cu agricultura. Pentru că era mai mult teren arabil şi mai puţină fâneaţă, nu se puteau ocupa şi cu zootehnia, ceea ce a făcut ca terenul cultivat să nu poată fi îngrăşat cum trebuie şi producţiile să fie slabe.

Din această cauză mulţi tineri plecau „la slujit“ în „Ţara Bârsei“ sau în Bucureşti, lucru ce a făcut ca satul să scadă numeric, dar să se întărească economic. Pe de altă parte, mulţi au început să se ocupe cu comerţul de animale: porci, viţei şi chiar animale mari. A rămas de pomină afacerea lui Gheorghe Dobrin (Ghiţă al Frasinii) care ducea câte 12-18 boi graşi la Viena. Mulţi se întreabă şi astăzi cum trecea graniţa fraudulos cu aşa o turmă de animale.  De asemenea, mulţi dintre tinerii care n-au părăsit satul au învăţat diverse meserii, în special cea de zidar.

Toate acestea au făcut ca satul să cunoască o dezvoltare deosebită. Atunci au fost înlocuite construcţiile din lemn şi acoperite cu paie, cu altele din zid şi acoperite cu ţiglă, fapt ce a ridicat satul la nivelul satelor fruntaşe din Ţara Făgăraşului. Bucuria n-a durat prea mult pentru că a venit cel de-al doilea război mondial, iar la terminarea acestuia au venit obligaţiile mari ale armistiţiului. Buciumenii, pentru că aveau pământ mult au trebuit să dea cote în cereale, carne şi animale după suprafaţa pe care au avut-o. Acest lucru i-a  menţinut pe loc, iar alte sate cu pământ mai puţin le-a luat-o ia înainte.

După colectivizarea din 1962, tot tineretul a plecat la diverse şcoli de meserii sau cultură generală, lucru ce a făcut ca satul să dea ţării mulţi meseriaşi dar şi destui titraţi.

Oameni de seamă ai satului

Este foarte greu să facem o ierarhizare a acestora deoarece sunt destul de mulţi faţă de populaţia satului şi cu funcţii destul de importante. N-am să le descriu funcţia, ci doar pregătirea.

Încep cu generalul Virgil Dobrin, care are casă în sat şi vine de 3-4 ori pe an acasă.

La loc de cinste între fiii satului este ing. Gheorghe Radocea, fost consilier ministerial. El este cel care a iniţiat şi a contribuit la alimentarea cu apă a satului. Tot el este cel care a amenajat, un bogat muzeu de etnografie şi folclor, ale cărui exponate au participat cu succes la multe expoziţii. Muzeul este cunoscut de mulţi cetăţeni de peste hotare. A fost vizitat de regele Mihai I.

Tot la loc de cinste se află profesorii universitari: Valeriu Ghircoiaş, dr. Ioan Dobrin, dr. Ana-Maria Dobrin, dr. Rodica Dobrin şi Cornel Radocea care, în perioada interbelică, a făcut parte din Parlamentul ţării.

Pe lângă cei semnalaţi, mai sunt 7 medici, 11 profesori, 23 ingineri şi 5 economişti.

Demn de amintit este faptul că unul dintre cetăţenii satului, în vârstă de numai 18 ani pe atunci, Ioan Ghircoiaş (Onul Moaşii) a participat la Marea Unire din 1918. Aşa că, atât cât a trăit, a fost invitat în fiecare an de 1 Decembrie să vorbească elevilor şcolii despre acest mare eveniment din viaţa românilor.

Biserica şi religia

La început locuitorii satului au fost iniţial de religie ortodoxă, după care s-a forţat trecerea la catolicism, condiţionată de intrarea în companiile grănicereşti. Mai întâi au trecut trei familii la Biserica Unită cu Roma, iar ceilalţi şi-au construit o bisericuţă la 4 kilometri de sat, la poalele munţilor. Aceasta a devenit mai apoi mănăstire, care a fost arsă în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza, de către generalul Bukow. Sătenii care frecventau mănăstirea au trecut şi ei la greco-catolici şi astfel satul a devenit sat grăniceresc, care păzea graniţa cu statul român şi avea postul la circa 12 kilometri, de sat la locul numit „Comandă“.

Biserica veche a satului, devenind neîncăpătoare prin anii 1945-1946, a fost demolată şi a fost construită actuala biserică, la insistenţa preotului paroh de atunci Ilie Cismaş şi a domnului Moga Matei, care pe lângă sprijinul moral şi-a adus şi o mare contribuţie materială.

În locul vechii mănăstiri arsă de generalul Bukow, a fost construită, cu sprijinul Moşului Ilie, a familiei Şandru şi a mai multor credincioşi din satele învecinate şi chiar din străinătate, o frumoasă mănăstire aşezată într-un cadru deosebit de pitoresc, fapt ce face să fie căutată de foarte mulţi credincioşi.

Mai trebuie arătat că prin anii 1936-1937 s-a încercat refacerea mănăstirii de către regina Maria, dar firul a fost întrerupt de trecerea ei în nefiinţă.

Şcoala

Primele începuturi scolastice au fost făcute de către călugării mănăstirii celei vechi, în diverse case. Abia prin anul 1820 se poate vorbi de un oarecare învăţător localnic, Gherasim Dobrin, care reuşeşte împreună cu obştea satului şi cu noul învăţător George Dobrin să construiască la 1872 o sală de clasă pe locul unde este astăzi altarul bisericii. În 1903 se reuşeşte să se mai construiască o sală de clasă lângă cea veche, ceva mai mare, care a funcţionat aici până în anul şcolar 1938-1939, când a fost dat în folosinţă actualul imobil, construit de către săteni cu sprijinul tânărului învăţător Gheorghe Bica.

Până în anul 1948 şcoala a funcţionat cu 7 clase, iar după aceea numai cu 4 clase. Cei care terminau ciclul primar mergeau la Şercăiţa în clasele V-VII şi mai târziu V-VIII.

Casele şi interiorul

Pentru a se putea face o diferenţă între ceea ce aveau bunicii noştri privind condiţiile de viaţă şi ceea ce avem noi astăzi, cred că e bine de arătat cum erau casele din Bucium până prin anul 1938 – şi unele chiar mai târziu.

În general casele, ca şi restul anexelor gospodăreşti, erau construite din lemn şi acoperite cu paie (un fel de legături făcute din mănunchiuri de paie de secară, dar netreierate cu maşina ci cu imblăciul.    

Mai mari sau mai mici ca înălţime şi suprafaţă, se compuneau din două încăperi. Prima în care intrai direct de afară, numită „tindă“ şi a doua „casa de dinainte“. În cele mai multe, pe jos era pământ. La unele familii, mai înstărite, camera de dinainte era ceva mai frumos amenajată, în special vara când nu se locuia în ea. În partea din faţă, unde nu erau geamuri, era aşezat patul cu cotârlău (un pat care avea la 8 cm înălţime un fel de acoperiş peste care se puneau mai întâi 5 – 6 cuverturi ţesute de gospodină, care se lăsau să cadă în jos, acoperind patul, iar deasupra se puneau câteva rânduri de perne îmbrăcate frumos, tot cu ţesături făcute în casă).

Alte mobile se compuneau din încă un pat – două, după numărul membrilor de familie, o masă, două lăiţi şi soba. Pe pereţi erau icoane, iar în jurul acestora chindeuri ţesute în război, frumos colorate, cu diferite modele geometrice sau alesături.

La loc de cinste în casă se afla lada de zestre, care avea pe ea diferite încrustaţii sau flori colorate în roşu şi verde, ladă care a fost colectată de către unii afacerişti şi trimisă în alte colţuri ale lumii.

În tindă se desfăşura întreaga activitate gospodărească. Aici nu era sobă ci doar o vatră, pe care era aşezat un suport numit cuşbă, care ţinea ceaunul deasupra focului pentru a putea fi preparată mâncarea.

Obiceiuri populare

Vătaful cetei se alege la Sfântul Nicolae (5 decembrie) şi este şeful tineretului până după Sfântul Ioan (7 ianuarie). În perioada aceasta, ceata îşi alege o gazdă, unde se adună până în Ajunul Crăciunului, seara, pentru a învăţa colindul. Aici începe partea educativă. Toţi cetaşii trebuie să fie prezenţi la ora indicată, apoi nu trebuie să intre în casă fără să bată la uşă, să nu-şi ia căciula de pe cap şi apoi să salute. Toate acestea erau sancţionate, iar după trei greşeli repetate, tânărul era scos din grup.

Alt obicei care merită luat în seamă este cel legat de seara de Revelion şi care acum a dispărut cu totul. Aceasta este încă o dovadă că multe obiceiuri ale poporului nostru au fost legate de epocă. Acesta era aşa-zisul „întorsul blidelor“. În seara de Revelion, aceasta era singura distracţie. Feciorii şi fetele mai mari se strângeau în câteva case, pe grupuri, şi aşezau pe o masă: sare, piper, pâine, un piaptăn, o oglindă, un inel, o carte, o batistă, un cărbune, în total nouă articole. Feciorul sau fata care trebuia să întoarcă blidul (un vas de pământ) era trimis(ă) afară, iar cei din casă acopereau cele puse pe masă. Cel care venea, trebuia să întoarcă trei blide şi se concluziona: dacă era sare, însemna că se căsătoreşte cu cineva sărac, piper însemna iute, pâine – bogat, piaptăn – colţos, oglindă – mândru, inel – căsătorie în acel an, carte – cu cineva cu studii (pentru că fetele mai bogate sau drăguţe urmăreau să se căsătorească cu învăţători, preoţi, notari), batistă însemna că nu se căsătoreşte curând, cărbune – brunet.

www.bzf.ro 

Țara Făgărașului- Breaza – satul lui Negru Vodă

    

  Breaza este satul cu cea mai frumoasă privelişte din Ţara Făgăraşului. Proprietăţile oamenilor de aici se întind până aproape de creasta Munţilor Făgăraş, de unde pot fi admirate satele de până la Olt. Iar dacă mai punem la socoteală faptul că localnicii au avut cândva şi o cetate, iar satul a fost multă vreme punct de trecere între Transilvania şi Ţara Românească, atunci chiar că pot spune cu mândrie că satul lor a fost multă vreme unul extrem de important.

Însă nu ne putem opri aici. Există o legendă care spune că vârful Zârna, din Munţii Făgăraş, şi-a primit numele de la fiica lui Decebal care s-a refugiat în această zonă în timpul cuceririi romane. Iar de la legendă la lucruri concrete este doar un pas: Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti păstrează dovada potrivit căreia în Breaza au locuit chiar romanii.

Dacă sunteţi curioşi, citiţi în cele ce urmează povestea unei localităţi încărcate de istorie şi a unor oameni deosebit de curajoşi, care au suferit mult pe vremea comuniştilor.

Sat dacic

Despre satul Breaza localnicii spun că ar exista încă de pe vremea dacilor. Iar ca dovadă aduc cei 10 dinari romani republicani din argint găsiţi de arheologi chiar în vatra satului. Tezaurul care datează din anii 129 – 39 î.Hr. se află acum la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Apoi, în secolul IX, este atestată documentar fortăreaţa din apropierea satului, situată pe locul numit „Pe Livade“.

Dar prima menţionare documentară a satului este în 30 octombrie 1554, într-o scrisoare trimisă de castelanul Cetăţii Făgăraşului Francisc Kendy lui Andrei Bathory.

Lumina din pădurea de mesteceni

Numele satului vine de la cuvântul slav „breaz“, care semnifică un loc cu multă lumină, specific pădurilor de mesteacăn.

Satul Breaza este compus din două părţi – partea sudică se numeşte „Bughea“ (la fel ca primul sat de peste munţi, de la Sud de Carpaţi, care se numeşte Bughea de Sus) şi partea nordică – Breaza propriu-zisă.

Se presupune că denumirea „Bughea“ provine chiar de la satul de peste munţi, unde brezenii au mers deseori cu oile în transhumanţă. Mulţi dintre ei au şi rămas în satul Bughea de Sus, dovadă stând numele localnicilor de acolo care sunt identice cu ale brezenilor: Vulcu, Polexă, Toma, Grecu sau Nimereală.

Cetatea lui Negru Vodă

Despre cetatea din Breaza se ştiu puţine lucruri. Unul dintre ele este că ar fi fost locuită de Negru Vodă, în jurul anului 1280. Fortăreaţa se aseamănă cu Cetatea Poenari, situată pe Râul Argeş, dar şi cu Cetatea Râşnovului.

Este situată pe o culme împădurită, la aproape 3 kilometri de vatra satului, între văile Pojorta şi Breaza, străjuită la nord şi sud de şanţuri de apărare săpate în stâncă. Dar acum din ea au mai rămas doar ruinele.

În anii 1966-1967 un grup de arheologi şi muzeografi de la Muzeul Brukenthal din Sibiu care au făcut săpături şi au descoperit zidurile şi turnul de observaţie al cetăţii. În interiorul fortăreţei a fost găsită o fântână, care însă nu a avut niciodată apă. În interiorul ei sunt scări care duc spre un tunel de salvare, care însă nu se ştie unde duce, pentru că săpăturile arheologice au fost întrerupte din lipsă de fonduri.

Acum Cetatea lui Negru Vodă nu se vede de la distanţă pentru că este înconjurată de brazi falnici însă zidurile descoperite de pământ au început să se degradeze. Aici este mare nevoie de restauratori care să readucă la lumină măcar puţin din fălnicia acestei cetăţi.

Balada de „La Rugă“

Se spune din bătrâni că atunci când Negru Vodă a plecat definitiv din cetatea sa de la Breaza a fost mare jale, iar sătenii i-au compus un cântec de rămas bun. Voievodul s-a despărţit de localnici în locul numit şi acum „La Rugă“ şi a fugit din calea cotropitorilor.

Cântecul compus de brezeni se aseamănă cu o baladă haiducească şi a fost mult timp cântată de localnici, iar recent chiar de copiii de la şcoală, care au interpretat-o până şi pe scena „Cântării României“. Balada este păstrată şi acum cu mare grijă de bătrânii satului.

Punct de vamă

La Breaza au existat şi grănicerii din Regimentul IX, care păzeau creasta Făgăraşului. Cazarma acestora era la Lisa.

Aşadar, multă vreme satul Breaza a fost punct de vamă între Transilvania şi Ţara Românească. Vama era compusă dintr-un complex de clădiri din care se mai păstrează doar una intactă, în care acum îşi are sediul muzeul de etnografie al satului. Peste drum de această clădire străjuiesc şi astăzi ruinele de la o altă clădire în care îşi aveau sediul vameşii. Clădirea rămasă intactă a fost declarată de curând monument istoric.

În timpul cât la Breaza era punct de vamă au trecut munţii pe aici trupele româneşti din Războiul de Independenţă şi din cele două Războaie Mondiale.

Şcoala

În anul 1860 a fost înfiinţată prima şcoală confesională din Breaza, care a funcţionat până în 1910 în această formulă. Apoi a fost şcoală comunală (pentru că Breaza a fost comună până în anul 1950, iar sediul Primăriei era în clădirea actualei grădiniţe). Din anul 1920 a devenit şcoală primară de stat, cu doi învăţători, iar din 1924 avea trei dascăli. Pe vremea aceea în clasele I-VII învăţau peste 150 de elevi din sat.

Şcoala funcţiona în altă clădire decât cea actuală, care a fost demolată după Primul Război Mondial. În 1941 a fost construită şcoala care există şi astăzi cu sprijinul Guvernului României.

Au rămas ortodocşi

Doar câteva familii de brezeni au trecut la greco-catolicism în anul 1702, aşa cum s-a întâmplat în toate satele din Ardeal. Atunci ortodocşii le-au lăsat acestora vechea biserică şi şi-au construit alta, mai la sud de cea veche. Însă după aproximativ 50 de ani toţi au revenit la ortodoxism, religie pe care au păstrat-o până astăzi.

Biserica „Sfânta Treime“ din Breaza este una deosebit de frumoasă. A fost construită în anul 1836, iar ca particularitate are frescele exterioare.

Schitul Negru Vodă

Înainte de 1750 în zonă existau patru schituri din lemn la care slujeau călugări. Toate au fost arse din ordinul generalului Bukow. Dintre odoarele arse atunci s-au păstrat până astăzi câteva rame de icoane confecţionate din lut, pe care sunt imprimate semne zodiacale.

După revoluţia din 1989, preotul Ioan Năftănăilă, împreună cu fiul său, stomatologul Eugen Năftănăilă şi câţiva localnici au construit, în amintirea vechilor mănăstiri, un schit din lemn pe care l-au botezat „Schitul Negru Vodă“. Locaşul de cult a fost înălţat în anul 1998, pe locul numit „La Livade“, însă lucrările s-au oprit, iar chiliile pentru călugări nu au mai fost înălţate. De aceea, acum nu slujeşte nici un călugăr aici.

Legenda apei

Se spune din bătrâni că pe vremea când toţi călugării au fost alungaţi din schiturile lor de generalul Bukow, aceştia au trecut munţii pe la Breaza. Iar când au trecut prin sat, le-au cerut localnicilor apă de băut pentru că le era sete. Dar oamenilor din sat le-a fost frică să se apropie de ei şi nu le-au dat apă. Atunci se spune că unii dintre călugări i-au blestemat pe brezeni să nu aibă apă de două ori pe an.

Iar de atunci, în verile şi iernile secetoase, Valea Brezei seacă înainte de Breaza şi mai iese la suprafaţă doar în Voivodeni.

Emigrare cu pagubă

La începutul secolului al XX-lea, brezenii au început să emigreze spre America. Oamenii erau destul de săraci, aveau pământ puţin şi s-au angajat pe vapoare pentru a putea ajunge în „Ţara tuturor posibilităţilor“.

Au muncit acolo ani buni şi s-au întors acasă cu bani mulţi. Unii, mai chibzuiţi, şi-au cumpărat terenuri şi şi-au construit case din piatră, dar alţii au depus banii la bancă.

„Pe vremea aceea la Făgăraş era Banca Albina. S-a dat legea conversiunii datoriilor, prin care cei care aveau datorii la bancă li se ştergeau, dar cei care aveau bani depuşi nu îi mai primeau. Şi banca Albina a dat faliment atunci…“, ne-a povestit un bătrân din sat.

Aşa şi-au pierdut toată averea mulţi dintre cei care au fost plecaţi în America.

Împotriva comuniştilor

În perioada comunistă comuna Lisa, fiind punct de trecere a munţilor, a fost centru al rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului. Din această cauză oamenii au avut foarte mult de pierdut, iar toţi sătenii au fost asupriţi de comunişti până la Revoluţia din 1989. în tot acest timp satele Breaza, Lisa şi Pojorta au fost înţesate de securişti, care urmăreau fiecare mişcare a localnicilor.

Ion Greavu, Virgil Haşu, Alexandru Haşu, Eugenia Haşu, Gheorghe Haşu (mort la Jilava), Laurian Haşu (mort la Jilava), Mărioara Haşu, Victoria Haşu (Trâmbiţaşu), Ion Marin, Ioan Năftănăilă, Virgil Oancea, Gheorghe Ostăcioaia, Ion Polexe, Gheorghe Popa, Victor Popa, Ioan Gh. Pralea, Constantin Vulcu, Ion Vulcu, Virgil Vulcu sunt doar câteva nume ale brezenilor asupriţi de Securitate.

Oamenii din Breaza i-au ajutat foarte mult pe partizani. Le duceau mâncare sus, la munte, şi o lăsau în căpiţele de fân. Unul dintre partizani ţinea un jurnal în care scria numele tuturor celor care îi ajutau şi cantitatea de mâncare pe care o dădeau. Atunci când securiştii au reuşit să anihileze mişcarea partizană, au găsit şi acest jurnal şi i-au pedepsit pe toţi cei care erau trecuţi în el. Mulţi au primit pedepse între şase ani şi închisoare pe viaţă. Dar în 1964 toţi au fost eliberaţi printr-un decret dat de comunişti în urma presiunilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Vedere din Grecia

Dintre brezeni cel mai reprezentativ a fost Laurian Haşu, care era student şi unul dintre capii mişcării de rezistenţă anticomunistă. Securiştii i-au prins printr-un vicleşug în anul 1957 şi i-au împuşcat pe şefii mişcării.

Printre partizani s-a infiltrat un securist, care după câţiva ani a reuşit să le câştige încrederea. Acesta le-a promis membrilor mişcării că îi ajută să plece în Grecia, de unde vor putea să facă mai mult pentru a ajuta România să scape de opresiunea regimului.

La început au plecat câţiva dintre ei, care trebuiau să trimită familiilor celorlalţi o vedere cu ştampila unui oficiu poştal din Grecia. Din păcate, imediat ce au plecat din munţi, ei au fost prinşi şi duşi în închisorile comuniste.

Însă vederea cu ştampilă grecească a ajuns la destinaţie şi astfel au fost prinşi toţi partizanii, iar majoritatea au fost împuşcaţi la Jilava.

Câţiva dintre ei, printre care Ioan Gavrilă Ogoranu sau Gheorghe Urdea Slătinaru din Grid, au reuşit să fugă şi s-au ascuns mulţi ani în munţi.

Muzeu etnografic

Spre deosebire de multe alte sate, la Breaza localnicii au reuşit să-şi adune obiectele vechi, de pe vremea moşilor şi strămoşilor într-un muzeu de toată frumuseţea. Acesta a fost înfiinţat încă de pe vremea comuniştilor, în anul 1978, în fosta clădire a vameşilor. O fostă magazie a CAP-ului a fost transformată cu succes în muzeu de etnografie. Cel mai mult a ajutat la restaurarea clădirii în acea vreme fostul preşedinte de CAP Ioan Soare, care era un mare iubitor al culturii şi istoriei.

Muzeul are două încăperi: una în care sunt expuse unelte folosite în vechime în agricultură, în prelucrarea lemnului sau pentru alte meşteşuguri ale localnicilor, iar în cea de-a doua este amenajată o veche casă ţărănească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Multe dintre exponate au fost restaurate de muzeografi renumiţi.

Din păcate, din anul 2003 muzeul nu mai este deschis publicului. Profesorul Mihai Goian, unu dintre cei care au înfiinţat acest muzeu, ne-a povestit că imediat după ce clădirea a fost declarată monument istoric, imobilul aflat în proprietatea statului a fost scos la licitaţie, inexplicabil, de Administraţia Finanţelor Publice Braşov. În urma licitaţiei, proprietarul clădirii a devenit un braşovean cu rădăcini în satul Breaza.

Noul proprietar a interzis accesul oricui în muzeu, dar Primăria l-a dat în judecată, pe proprietar împreună cu instituţia care i-a vândut imobilul. Aşadar, din 2003 nimeni nu a mai trecut pragul muzeului, care se degradează pe zi ce trece. Iar procesele nici vorbă să se fi terminat.

Profesorul Goian

Profesorul de istorie Mihai Goian nu este originar din Breaza şi nici măcar din comuna Lisa. Însă a ajuns pe aceste meleaguri în anii '70 şi n-a mai avut inimă să plece. Din 1971 predă istoria la Breaza, iar din 1984 este directorul şcolii de aici. Din 1998 este singurul director al celor trei şcoli din comuna Lisa. Tot el este şi unul dintre principalii fondatori ai muzeului de etnografie din Breaza.

Profesorul Goian este legat sufleteşte în special de satul Breaza, unde a predat peste 35 de ani, aşa că a făcut tot posibilul să afle totul despre istoria acestor locuri. Şi a reuşit. El a fost cel care ne-a povestit majoritatea celor scrise aici, iar fără aceste informaţii sigur nu am fi scris o mini-monografie atât de completă.

www.bzf.ro 

Țara Făgărașului- Boholţ - sat cu tradiţie

  

  Un drum de ţară, care şerpuieşte prin pădure dincolo de Dealul Galaţiului. O plăcuţă ruginită, bătută de vânt şi de vreme te anunţă că intri într-un sat: Boholţ. Deşi e miezul zilei, pe stradă, nici ţipenie de om. Undeva, pe o bancă din faţa unei porţi, un bătrânel stă sprijinindu-şi mâinile într-o cârjă. Am încercat să vorbim cu el, dar nu ne prea aude. L-am întrebat despre sat şi se pare că am reuşit să ne facem înţeleşi. Ne-a trimis înapoi la Făgăraş, să-l căutăm pe fostul învăţător Aurel Drăguş, care ne poate spune ceea ce ne interesează. „Dumnealui vă va lămuri. A scris şi două cărţi despre Boholţ. În sat nu aveţi acum cu cine să vorbiţi!“, aşa că n-am mai zăbovit mult şi am făcut cale întoarsă.

Consemnările învăţătorului Aurel Drăguş

Locuieşte pe strada Pălărierilor, dar sufletul îi e tot la Boholţ. Aşa l-am găsit pe fostul învăţător. Aurel Drăguş s-a născut în urmă cu mulți ani, la Boholţ. Tot aici a şi copilărit şi a urmat primele patru clase. A plecat apoi să-şi continue studiile la oraş. După terminarea cursurilor la Şcoala Normală s-a întors învăţător în sat. De câţiva ani locuieşte la Făgăraş dar sufletul a rămas la Boholţ, astfel că a publicat până acum două volume „Boholţ - sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei“, partea I şi partea a II a. El spune despre satul natal că „este o autentică vatră de sat ardelean, de o remarcabilă puritate etnică, locuit în exclusivitate de români, care şi-au păstrat peste veacuri viaţa spirituală, datinile şi obiceiurile nealterate.“ Cu toate acestea, Aurel Drăguş suferă că Boholţul e acum un sat uitat de lume. Localnicii au plecat la oraş, iar în sat au rămas doar câţiva vârstnici. El spune că „e păcat că satul e în pragul pieirii şi în curînd se vor pierde tradiţiile“. Fostul învăţător afirmă că sătenii au fost dominaţi de o genă a inteligenţei, au ajuns „oameni mari“ la oraş şi astfel satul a rămas gol.

Mitropolitul de la Boholţ

Unul dintre fiii satului Boholţ este Înalt  Prea Sfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord. El s-a născut şi a copilărit la Boholţ. A fost, pe rând, preot celibatar în Pojorta - Făgăras, apoi muzeograf şi preot la catedrala episcopală din Alba-Iulia, lector la Institutul Teologic St. Serge, duhovnic la Institutul Teologic din Sibiu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul „Făgărăşanul“. La 16 octombrie 1993 a fost ales arhiepiscop al Berlinului şi mitropolit pentru românii din Europa centrală. Despre Boholţ Sfinţia Sa vorbeşte cu multă dragoste şi vizitează mereu cu plăcere satul natal. „Trebuie să exprim durerea profundă care este a tuturor boholţenilor plecaţi de acasă pentru faptul că Boholţul este pe cale de dispariţie. În sat n-a mai rămas nici o altă instituţie în afară de biserică. Dacă Primăria şi şcoala au dispărut pe rând, biserica nu va dispărea decât cu ultimul credincios al satului“, spune Serafim Joantă.

Mănăstirea Făget-Boholţ

Singura mănăstire de maici din Ţara Făgăraşului se înalţă pe Dealul Crucii. La Mănăstirea Făget-Boholţ şi-au găsit adăpost patru măicuţe şi o soră, care în condiţii foarte dure, au reuşit să ridice o biserică şi să atragă spre ea mii de credincioşi. Din documentele păstrate peste vremuri, se pare că pe Dealul Crucii a existat o mănăstire care era mai veche chiar decât Cetatea Făgăraşului. De-a lungul timpului, lăcaşul monahal şi-a păstrat acelaşi hram, al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Tot din hrisoave măicuţele de la mănăstirea din Dealul Crucii au aflat şi istoria locului pe care se înalţă acum mănăstirea. „Pe acest deal se adunau de sărbătoarea Împăraţilor Constantin şi Elena, 21 mai, oameni de toate confesiunile. În acea zi toţi erau fraţi şi sărbătoreau împreună pe acest loc. Prin 1600, se pare ca însuşi Mihai Viteazul, însoţit de un episcop, a venit la mănăstirea din lemn de pe deal. Lăcaşul avea atunci 400 de hectare, iar în apropierea lui exista un sat numit Săliştel care avea 40 de fumuri. Se presupune că locuiau acolo cei care au construit mănăstirea“, povestesc măicuţele.

Grădiniţă la Boholţ

E adevărat că mai bine de 20 de ani satul nu a avut grădiniţă, dar autorităţile locale nu stau cu mâinile în sân să privească cum piere un sat. Între timp, aici s-a înfiinţat o grupă de grădiniţă. Cei 10 preşcolari din Boholţ sunt foarte bucuroşi că nu trebuie să mai bată drumul până la Calbor, pentru a merge la grădiniţă. Clădirea unde funcţionează grădiniţa a fost până de curând o ruină. Autorităţile locale au alocat pentru amenajare bani, iar paţiul a fost aranjat pentru a avea mai multe destinaţii: un birou al Primăriei, unul al Poliţiei şi o sală de şedinţe.

www.bzf.ro

Țara Făgărașului- Berivoi, satul stejarului secular

Săptămâna aceasta am poposit în satul Berivoi din comuna Recea. Nu se cunosc foarte multe date concrete despre istoria satului. Bătrâni sunt cei care au rămas să mai povestească străinilor sau tinerilor cum era viaţa satului în trecut. Berivoiul este un sat mare, care mai demult era împărţit în două. Tradiţiile locului au dispărut în cea mai mare parte, pentru că nu mai sunt tinerii care să le pună în practică. Aceştia au plecat fie la oraş, fie prin străinătate. Mănăstirea de la Berivoi este o adevărată mândrie pentru oamenii din sat. Credincioşi din toate părţile ţării vin duminica şi de sărbători să se roage aici.

Două sate

În trecut, satul Berivoi era împărţit în două: Berivoii Mici şi Berivoii Mari.

Berivoii Mici a fost un sat întemeiat mai târziu, care avea un număr mai mare de locuitori decât în cei Mari.

Berivoii Mari este unul dintre cele mai vechi sate din Ţara Făgăraşului, alături de Voivodenii Mari şi alte sate de la poalele munţilor. Deşi i se spune Berivoii Mari, este mult mai restrâns ca populaţie decât celălalt sat.

Aşezarea a fost una formată din ţărani iobagi şi de boieri. Dintre familiile de boieri, amintim familiile: Socol, Boier, Sinea şi Răduleţ.

Şcoala din Berivoii Mari

La început şcoala se făcea la biserică. Încă din anul 1765, învăţământul era în floare.

Dreptul de a învăţa îl aveau doar fiii de boieri, iar copiii ţăranilor iobagi nu puteau să beneficieze de acest drept fundamental.

În anul 1896 a fost închiriat un spaţiu corespunzător în casele lui Cherasim  Răduleţ, unde copiii puteau să înveţe. Cu sacrificiul sătenilor, care au trebuit să vândă aproape toate proprietăţile agricole ale satului, au reuşit să edifice o şcoală în centrul satului. Aceasta avea două săli de clasă spaţioase, o cancelarie şi un coridor.

Şcoala din Berivoii Mici 

Prima şcoală a fost edificată între anii 1861-1863. Aceasta era de lemn şi era aşezată pe teritoriul credincioşilor ortodocşi.

În anul 1882, în locul şcolii din lemn a fost construită o şcoală din piatră şi cărămidă. Şcoala de lemn a fost strămutată pe teritoriul credincioşilor greco-catolici, unde învăţau doar copiii lor. Mai târziu copiii celor două confesiuni au mers la o singură şcoală şi au avut un singur învăţător.

Biserica din Berivoii Mari

Despre Biserica din Berivoii Mari nu se cunosc foarte multe date. Ea a fost edificată în anul 1877. Mai târziu, aceasta a fost luată cu forţa şi dată Bisericii Unite.

Locaşul de cult nu are cruce. Aceasta a căzut în urma unei furtuni foarte puternice. Bătrânii satului spun că acesta este un semn de la Dumnezeu, care îi îndeamnă să meargă la biserică.

Biserica din Berivoii Mici

Prima biserică din sat a fost una de lemn, care a fost construită în anul 1733. Aceasta a fost mistuită de flăcări în urma unui incendiu, care pe lângă locaşul de cult a distrus 40 de gospodării ale sătenilor.

Actuala biserică a fost construită în acelaşi an cu cea din Berivoii Mari, anul 1877. Ea a fost clădită din piatră şi cărămidă, fiind acoperită cu ţiglă.

În anul 1928, din contribuţia credincioşilor şi cu ajutorul preotului Vasile Răduleţ au fost procurate două clopote. În anul 1978, preotul Constantin Prescure împreună cu credincioşii au desfiinţat zidul despărţitor dintre altar şi naos în vederea construirii unui iconostas. La început, iconostasul a fost împodobit cu icoane, dar în anul 1982 a fost comandată la Piatra Neamţ actuala catapeteasmă, care este din stejar sculptat şi împodobită într-un mod deosebit. Icoanele au fost zugrăvite pe lemn de pictorul Tănase Mocănescu din Sinaia. Din anul 2003 s-au început lucrări de renovare la locaşul de cult: a fost schimbat acoperişul, a fost înlocuită duşumeaua cu gresie, au fost montate geamuri termopan.

Remus Răduleţ

Cea mai marcantă personalitate a satului Berivoi este ing. Remus Răduleţ. S-a născut în anul 1904 la Hendorf, azi Brădeni, judeţul Sibiu. Deşi nu s-a născut în Berivoi, acesta s-a stabilit aici şi a devenit unul din cei mai valoroşi fii ai satului.

A fost academician, profesor universitar la Bucureşti. A avut mari contribuţii în domeniul electrotehnicii şi mulţi oameni de ştiinţă spun că a fost iniţiatorul acestui domeniu. A fost coordonator şi principal autor al „Lexiconului Tehnic Român“, care a ajuns la 18 volume. A fost vicepreşedinte între anii 1961-1964, apoi preşedinte între anii 1964-1967 al  „Comisiei Electrotehnice Internaţionale“.

Mănăstirea de la Berivoii Mari

Istoricul Ştefan Meteş, în cartea sa „Mănăstiri Româneşti din Transilvania“ scrie că în anul 1748 mănăstirea de la Berivoii Mari avea ca stareţ pe cuviosul arhimandrit Gervasie, vestit duhovnic, care s-a retras la Sf. Munte Athos. Se mai ştie că aici au fost 23 de călugări, dintre care doi aveau venerabila vârstă de 120, respectiv 100 de ani. La mijlocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea de la Berivoii Mari era una dintre cele mai frumoase din Transilvania.

În anul 1761, împreună cu alte 39 de mănăstiri din Ţara Făgăraşului şi cu alte 200 din toată Transilvania, mănăstirea este distrusă de generalul austriac Adolf Bucow, din dispoziţia împărătesei Maria Tereza. O parte din călugării care au trăit aici au fugit în Ţara Românească, alţii s-au refugiat la mănăstirea Bucium, unde s-au dus şi clopotele mănăstirii. Călugării rămaşi au fost arşi de vii în biserica de lemn a mănăstirii, care a fost incendiată de asediatori, devenind astfel martiri şi mucenici ai credinţei ortodoxe.

Reconstrucţia mănăstirii

Timp de 232 de ani, mănăstirea a rămas doar în amintirea localnicilor, care foloseau denumirea „la mănăstiri“ atât în dreapta, cât şi în stânga râului Berivoi. De ce „la mănăstiri“ şi nu „la mănăstire“? Pentru că bătrânii spun că aici au fost două aşezăminte monahale cu numele de Berivoi, una situată pe hotarul satului Berivoii Mari, iar cealaltă situată pe hotarul satului Berivoii Mici, care a fost un schit aflat la aproximativ un kilometru de mănăstire.

În anul 1992, preotul Aurel Răduleţ, fiu al satului şi vicar administrativ la Mitropolia Sibiului, a avut iniţiativa de a reconstrui mănăstirea arsă.

La 29 iunie 1993 au fost puse bazele unei biserici cu hramul „Sf. Ap. Andrei“ şi a fost sfinţit locul de mănăstire de către episcopul vicar de pe atunci al Mitropoliei Ardealului, PS Serafim Făgărăşeanul (astăzi Mitropolitul ortodox al Germaniei şi Europei Centrale).

În decursul anilor 1995-1997 au mai fost construite două chilii şi o anexă gospodărească.

Construcţia mănăstirii a fost începută în primăvara anului 1997, prin săparea şi turnarea fundaţiei, apoi a urmat o perioadă de repaus până în anul 1998, când au fost ridicate zidurile şi plafonul. Biserica a fost acoperită în anul 2000, cu doar câteva zile înaintea hramului de la 30 noiembrie. Finisările exterioare s-au terminat în vara anului 2001 şi a fost începută etapa cea mai complicată şi cea mai costisitoare – pictura, realizată de pictorul Piciorea Oprea. Mănăstirea este sfinţită în anul 2002.

Tradiţii şi obiceiuri

La Berivoi tradiţiile au ocupat un loc important, însă acum acestea au cam dispărut.

Printre obiceiurile care au fost în sat amintim ceata de feciori. De Sf. Nicolae feciorii din sat se adunau şi formau ceata de feciori. Ei erau aceia care însufleţeau sărbătorile de iarnă. În Ajunul Crăciunului mergeau la colindat din poată în poartă, iar în prima zi de Crăciun organizau jocul la căminul cultural.

Un alt obicei este şezătoarea femeilor. Acestea se adunau într-o casă, unde torceau, ţeseau, coseau şi cântau cântece populare.

În sat a existat şi un ansamblu de jocuri populare, care a participat la nenumărate concursuri, şi a obţinut multe premii.

Unirea satelor

În trecut, Berivoiul era împărţi în două. Cele două sate s-au unit în urma obiceiului cetei de feciori. Bătrânii povestesc că nu se înţelegeau deloc cu vecinii lor. „De câte ori ne întâlneam, ne luam la bătaie, parcă eram proşti. Feciorii noştri se luau la bătaie cu feciorii din satul vecin, pentru că le făceau curte fetelor noastre. Într-un an, feciorii s-au hotărât să facă o ceată împreună şi a ieşit minunat. De atunci cele două Berivoaie au rămas unite“, ne-a povestit o săteancă.

Povestea stejarului

În vatra satului există un stejar vechi de 300 de ani. Oamenii povestesc că „nici 10 feciori nu-l cuprind“. Bătrânii satului povestesc că demult era un colonel, care avea patru copii. Într-o dimineaţă a zărit în grădina lui un puiet de stejar, pe care l-a îngrijit. Acelaşi lucru l-au făcut toate generaţiile care s-au tras din neamul colonelului, aşa că arborele a crescut mare şi frumos.

Datele prezentate au fost culese din monografiile şcolilor din Berivoii Mici şi Mari, din istoricul bisericii din Berivoii Mari şi Mici. Datele despre mănăstire au fost culese din „Istoricul Mănăstirii Sf. Ap. Andrei de la Berivoii Mari“. Mulţumiri preoţilor parohi din cele două Berivoaie, Ioan Puia şi Ioan Fusărău, sătenilor Gheorghe Maga şi ing. Sorin Crişan. 

www.bzf.ro