Țara Făgărașului- Boholţ - sat cu tradiţie

  

  Un drum de ţară, care şerpuieşte prin pădure dincolo de Dealul Galaţiului. O plăcuţă ruginită, bătută de vânt şi de vreme te anunţă că intri într-un sat: Boholţ. Deşi e miezul zilei, pe stradă, nici ţipenie de om. Undeva, pe o bancă din faţa unei porţi, un bătrânel stă sprijinindu-şi mâinile într-o cârjă. Am încercat să vorbim cu el, dar nu ne prea aude. L-am întrebat despre sat şi se pare că am reuşit să ne facem înţeleşi. Ne-a trimis înapoi la Făgăraş, să-l căutăm pe fostul învăţător Aurel Drăguş, care ne poate spune ceea ce ne interesează. „Dumnealui vă va lămuri. A scris şi două cărţi despre Boholţ. În sat nu aveţi acum cu cine să vorbiţi!“, aşa că n-am mai zăbovit mult şi am făcut cale întoarsă.

Consemnările învăţătorului Aurel Drăguş

Locuieşte pe strada Pălărierilor, dar sufletul îi e tot la Boholţ. Aşa l-am găsit pe fostul învăţător. Aurel Drăguş s-a născut în urmă cu mulți ani, la Boholţ. Tot aici a şi copilărit şi a urmat primele patru clase. A plecat apoi să-şi continue studiile la oraş. După terminarea cursurilor la Şcoala Normală s-a întors învăţător în sat. De câţiva ani locuieşte la Făgăraş dar sufletul a rămas la Boholţ, astfel că a publicat până acum două volume „Boholţ - sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei“, partea I şi partea a II a. El spune despre satul natal că „este o autentică vatră de sat ardelean, de o remarcabilă puritate etnică, locuit în exclusivitate de români, care şi-au păstrat peste veacuri viaţa spirituală, datinile şi obiceiurile nealterate.“ Cu toate acestea, Aurel Drăguş suferă că Boholţul e acum un sat uitat de lume. Localnicii au plecat la oraş, iar în sat au rămas doar câţiva vârstnici. El spune că „e păcat că satul e în pragul pieirii şi în curînd se vor pierde tradiţiile“. Fostul învăţător afirmă că sătenii au fost dominaţi de o genă a inteligenţei, au ajuns „oameni mari“ la oraş şi astfel satul a rămas gol.

Mitropolitul de la Boholţ

Unul dintre fiii satului Boholţ este Înalt  Prea Sfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord. El s-a născut şi a copilărit la Boholţ. A fost, pe rând, preot celibatar în Pojorta - Făgăras, apoi muzeograf şi preot la catedrala episcopală din Alba-Iulia, lector la Institutul Teologic St. Serge, duhovnic la Institutul Teologic din Sibiu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul „Făgărăşanul“. La 16 octombrie 1993 a fost ales arhiepiscop al Berlinului şi mitropolit pentru românii din Europa centrală. Despre Boholţ Sfinţia Sa vorbeşte cu multă dragoste şi vizitează mereu cu plăcere satul natal. „Trebuie să exprim durerea profundă care este a tuturor boholţenilor plecaţi de acasă pentru faptul că Boholţul este pe cale de dispariţie. În sat n-a mai rămas nici o altă instituţie în afară de biserică. Dacă Primăria şi şcoala au dispărut pe rând, biserica nu va dispărea decât cu ultimul credincios al satului“, spune Serafim Joantă.

Mănăstirea Făget-Boholţ

Singura mănăstire de maici din Ţara Făgăraşului se înalţă pe Dealul Crucii. La Mănăstirea Făget-Boholţ şi-au găsit adăpost patru măicuţe şi o soră, care în condiţii foarte dure, au reuşit să ridice o biserică şi să atragă spre ea mii de credincioşi. Din documentele păstrate peste vremuri, se pare că pe Dealul Crucii a existat o mănăstire care era mai veche chiar decât Cetatea Făgăraşului. De-a lungul timpului, lăcaşul monahal şi-a păstrat acelaşi hram, al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Tot din hrisoave măicuţele de la mănăstirea din Dealul Crucii au aflat şi istoria locului pe care se înalţă acum mănăstirea. „Pe acest deal se adunau de sărbătoarea Împăraţilor Constantin şi Elena, 21 mai, oameni de toate confesiunile. În acea zi toţi erau fraţi şi sărbătoreau împreună pe acest loc. Prin 1600, se pare ca însuşi Mihai Viteazul, însoţit de un episcop, a venit la mănăstirea din lemn de pe deal. Lăcaşul avea atunci 400 de hectare, iar în apropierea lui exista un sat numit Săliştel care avea 40 de fumuri. Se presupune că locuiau acolo cei care au construit mănăstirea“, povestesc măicuţele.

Grădiniţă la Boholţ

E adevărat că mai bine de 20 de ani satul nu a avut grădiniţă, dar autorităţile locale nu stau cu mâinile în sân să privească cum piere un sat. Între timp, aici s-a înfiinţat o grupă de grădiniţă. Cei 10 preşcolari din Boholţ sunt foarte bucuroşi că nu trebuie să mai bată drumul până la Calbor, pentru a merge la grădiniţă. Clădirea unde funcţionează grădiniţa a fost până de curând o ruină. Autorităţile locale au alocat pentru amenajare bani, iar paţiul a fost aranjat pentru a avea mai multe destinaţii: un birou al Primăriei, unul al Poliţiei şi o sală de şedinţe.

www.bzf.ro

Țara Făgărașului- Berivoi, satul stejarului secular

Săptămâna aceasta am poposit în satul Berivoi din comuna Recea. Nu se cunosc foarte multe date concrete despre istoria satului. Bătrâni sunt cei care au rămas să mai povestească străinilor sau tinerilor cum era viaţa satului în trecut. Berivoiul este un sat mare, care mai demult era împărţit în două. Tradiţiile locului au dispărut în cea mai mare parte, pentru că nu mai sunt tinerii care să le pună în practică. Aceştia au plecat fie la oraş, fie prin străinătate. Mănăstirea de la Berivoi este o adevărată mândrie pentru oamenii din sat. Credincioşi din toate părţile ţării vin duminica şi de sărbători să se roage aici.

Două sate

În trecut, satul Berivoi era împărţit în două: Berivoii Mici şi Berivoii Mari.

Berivoii Mici a fost un sat întemeiat mai târziu, care avea un număr mai mare de locuitori decât în cei Mari.

Berivoii Mari este unul dintre cele mai vechi sate din Ţara Făgăraşului, alături de Voivodenii Mari şi alte sate de la poalele munţilor. Deşi i se spune Berivoii Mari, este mult mai restrâns ca populaţie decât celălalt sat.

Aşezarea a fost una formată din ţărani iobagi şi de boieri. Dintre familiile de boieri, amintim familiile: Socol, Boier, Sinea şi Răduleţ.

Şcoala din Berivoii Mari

La început şcoala se făcea la biserică. Încă din anul 1765, învăţământul era în floare.

Dreptul de a învăţa îl aveau doar fiii de boieri, iar copiii ţăranilor iobagi nu puteau să beneficieze de acest drept fundamental.

În anul 1896 a fost închiriat un spaţiu corespunzător în casele lui Cherasim  Răduleţ, unde copiii puteau să înveţe. Cu sacrificiul sătenilor, care au trebuit să vândă aproape toate proprietăţile agricole ale satului, au reuşit să edifice o şcoală în centrul satului. Aceasta avea două săli de clasă spaţioase, o cancelarie şi un coridor.

Şcoala din Berivoii Mici 

Prima şcoală a fost edificată între anii 1861-1863. Aceasta era de lemn şi era aşezată pe teritoriul credincioşilor ortodocşi.

În anul 1882, în locul şcolii din lemn a fost construită o şcoală din piatră şi cărămidă. Şcoala de lemn a fost strămutată pe teritoriul credincioşilor greco-catolici, unde învăţau doar copiii lor. Mai târziu copiii celor două confesiuni au mers la o singură şcoală şi au avut un singur învăţător.

Biserica din Berivoii Mari

Despre Biserica din Berivoii Mari nu se cunosc foarte multe date. Ea a fost edificată în anul 1877. Mai târziu, aceasta a fost luată cu forţa şi dată Bisericii Unite.

Locaşul de cult nu are cruce. Aceasta a căzut în urma unei furtuni foarte puternice. Bătrânii satului spun că acesta este un semn de la Dumnezeu, care îi îndeamnă să meargă la biserică.

Biserica din Berivoii Mici

Prima biserică din sat a fost una de lemn, care a fost construită în anul 1733. Aceasta a fost mistuită de flăcări în urma unui incendiu, care pe lângă locaşul de cult a distrus 40 de gospodării ale sătenilor.

Actuala biserică a fost construită în acelaşi an cu cea din Berivoii Mari, anul 1877. Ea a fost clădită din piatră şi cărămidă, fiind acoperită cu ţiglă.

În anul 1928, din contribuţia credincioşilor şi cu ajutorul preotului Vasile Răduleţ au fost procurate două clopote. În anul 1978, preotul Constantin Prescure împreună cu credincioşii au desfiinţat zidul despărţitor dintre altar şi naos în vederea construirii unui iconostas. La început, iconostasul a fost împodobit cu icoane, dar în anul 1982 a fost comandată la Piatra Neamţ actuala catapeteasmă, care este din stejar sculptat şi împodobită într-un mod deosebit. Icoanele au fost zugrăvite pe lemn de pictorul Tănase Mocănescu din Sinaia. Din anul 2003 s-au început lucrări de renovare la locaşul de cult: a fost schimbat acoperişul, a fost înlocuită duşumeaua cu gresie, au fost montate geamuri termopan.

Remus Răduleţ

Cea mai marcantă personalitate a satului Berivoi este ing. Remus Răduleţ. S-a născut în anul 1904 la Hendorf, azi Brădeni, judeţul Sibiu. Deşi nu s-a născut în Berivoi, acesta s-a stabilit aici şi a devenit unul din cei mai valoroşi fii ai satului.

A fost academician, profesor universitar la Bucureşti. A avut mari contribuţii în domeniul electrotehnicii şi mulţi oameni de ştiinţă spun că a fost iniţiatorul acestui domeniu. A fost coordonator şi principal autor al „Lexiconului Tehnic Român“, care a ajuns la 18 volume. A fost vicepreşedinte între anii 1961-1964, apoi preşedinte între anii 1964-1967 al  „Comisiei Electrotehnice Internaţionale“.

Mănăstirea de la Berivoii Mari

Istoricul Ştefan Meteş, în cartea sa „Mănăstiri Româneşti din Transilvania“ scrie că în anul 1748 mănăstirea de la Berivoii Mari avea ca stareţ pe cuviosul arhimandrit Gervasie, vestit duhovnic, care s-a retras la Sf. Munte Athos. Se mai ştie că aici au fost 23 de călugări, dintre care doi aveau venerabila vârstă de 120, respectiv 100 de ani. La mijlocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea de la Berivoii Mari era una dintre cele mai frumoase din Transilvania.

În anul 1761, împreună cu alte 39 de mănăstiri din Ţara Făgăraşului şi cu alte 200 din toată Transilvania, mănăstirea este distrusă de generalul austriac Adolf Bucow, din dispoziţia împărătesei Maria Tereza. O parte din călugării care au trăit aici au fugit în Ţara Românească, alţii s-au refugiat la mănăstirea Bucium, unde s-au dus şi clopotele mănăstirii. Călugării rămaşi au fost arşi de vii în biserica de lemn a mănăstirii, care a fost incendiată de asediatori, devenind astfel martiri şi mucenici ai credinţei ortodoxe.

Reconstrucţia mănăstirii

Timp de 232 de ani, mănăstirea a rămas doar în amintirea localnicilor, care foloseau denumirea „la mănăstiri“ atât în dreapta, cât şi în stânga râului Berivoi. De ce „la mănăstiri“ şi nu „la mănăstire“? Pentru că bătrânii spun că aici au fost două aşezăminte monahale cu numele de Berivoi, una situată pe hotarul satului Berivoii Mari, iar cealaltă situată pe hotarul satului Berivoii Mici, care a fost un schit aflat la aproximativ un kilometru de mănăstire.

În anul 1992, preotul Aurel Răduleţ, fiu al satului şi vicar administrativ la Mitropolia Sibiului, a avut iniţiativa de a reconstrui mănăstirea arsă.

La 29 iunie 1993 au fost puse bazele unei biserici cu hramul „Sf. Ap. Andrei“ şi a fost sfinţit locul de mănăstire de către episcopul vicar de pe atunci al Mitropoliei Ardealului, PS Serafim Făgărăşeanul (astăzi Mitropolitul ortodox al Germaniei şi Europei Centrale).

În decursul anilor 1995-1997 au mai fost construite două chilii şi o anexă gospodărească.

Construcţia mănăstirii a fost începută în primăvara anului 1997, prin săparea şi turnarea fundaţiei, apoi a urmat o perioadă de repaus până în anul 1998, când au fost ridicate zidurile şi plafonul. Biserica a fost acoperită în anul 2000, cu doar câteva zile înaintea hramului de la 30 noiembrie. Finisările exterioare s-au terminat în vara anului 2001 şi a fost începută etapa cea mai complicată şi cea mai costisitoare – pictura, realizată de pictorul Piciorea Oprea. Mănăstirea este sfinţită în anul 2002.

Tradiţii şi obiceiuri

La Berivoi tradiţiile au ocupat un loc important, însă acum acestea au cam dispărut.

Printre obiceiurile care au fost în sat amintim ceata de feciori. De Sf. Nicolae feciorii din sat se adunau şi formau ceata de feciori. Ei erau aceia care însufleţeau sărbătorile de iarnă. În Ajunul Crăciunului mergeau la colindat din poată în poartă, iar în prima zi de Crăciun organizau jocul la căminul cultural.

Un alt obicei este şezătoarea femeilor. Acestea se adunau într-o casă, unde torceau, ţeseau, coseau şi cântau cântece populare.

În sat a existat şi un ansamblu de jocuri populare, care a participat la nenumărate concursuri, şi a obţinut multe premii.

Unirea satelor

În trecut, Berivoiul era împărţi în două. Cele două sate s-au unit în urma obiceiului cetei de feciori. Bătrânii povestesc că nu se înţelegeau deloc cu vecinii lor. „De câte ori ne întâlneam, ne luam la bătaie, parcă eram proşti. Feciorii noştri se luau la bătaie cu feciorii din satul vecin, pentru că le făceau curte fetelor noastre. Într-un an, feciorii s-au hotărât să facă o ceată împreună şi a ieşit minunat. De atunci cele două Berivoaie au rămas unite“, ne-a povestit o săteancă.

Povestea stejarului

În vatra satului există un stejar vechi de 300 de ani. Oamenii povestesc că „nici 10 feciori nu-l cuprind“. Bătrânii satului povestesc că demult era un colonel, care avea patru copii. Într-o dimineaţă a zărit în grădina lui un puiet de stejar, pe care l-a îngrijit. Acelaşi lucru l-au făcut toate generaţiile care s-au tras din neamul colonelului, aşa că arborele a crescut mare şi frumos.

Datele prezentate au fost culese din monografiile şcolilor din Berivoii Mici şi Mari, din istoricul bisericii din Berivoii Mari şi Mici. Datele despre mănăstire au fost culese din „Istoricul Mănăstirii Sf. Ap. Andrei de la Berivoii Mari“. Mulţumiri preoţilor parohi din cele două Berivoaie, Ioan Puia şi Ioan Fusărău, sătenilor Gheorghe Maga şi ing. Sorin Crişan. 

www.bzf.ro 

Țara Făgășului - Beclean – satul cailor

Este localitatea care se poate confunda uşor cu un cartier al Făgăraşului. Imediat ce ieşi din oraş, treci pasarela şi ai ajuns la Beclean. Doar placa cu numele satului te anunţă că ai păşit într-o altă localitate şi poate curăţenia specifică oamenilor gospodari din satele Ţării Făgăraşului. Deşi nu se află chiar la poalele munţilor, localitatea Beclean are totuşi un aer special de munte. Frumuseţea locului e întregită de clădirile încărcate de istorie.

Kreuss – Bethlen

Becleanul este unul dintre cele mai vechi sate din Ţara Făgăraşului. Exista în timpurile vechi sub numele Kreuss-Bethlen, nume dat de saşii colonizaţi aici pe timpul regelui Andrei al II-lea şi contele ungur Treis Bethle.

Andrei al II-lea, prin actul din anul 1224, le-a acordat saşilor dreptul de a stăpâni şi domina locuitorii băştinaşi, răpindu-le pământul şi pădurile acestora. Acest fapt a dat naştere la multe certuri şi procese între saşi şi români.

În secolul al XVI-lea, principele Transilvaniei şi mai târziu regele Poloniei, Ştefan Bathory, a dat ordin ca românii să fie scoşi din sat, iar Becleanul să devină sat săsesc. Porunca însă n-a putut fi dusă la îndeplinire.

În anul 1579, la sărbătoarea Anului Nou, s-a dispus ca judele satului să fie sas, dar s-a recunoscut şi românilor dreptul să aibă un număr egal de reprezentanţi (juraţi) în sfatul de conducere şi să nu li se pună sarcini mai mari decât saşilor.

În anul 1310, la întemeierea oraşului Făgăraş, o parte dintre saşii aşezaţi în comuna Beclean s-au mutat la oraş, în jurul cetăţii, unde au continuat activitatea în industrie sau comerţ. Cealaltă parte a saşilor a rămas în localitate, până la Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan când, de teama românilor răsculaţi, au părăsit comuna în diferite părţi.

Odată cu plecarea saşilor, românii nu au mai numit localitatea Kreuss- Bethlen, ci Beclean.

Proprietate fiscală

În trecut, satul a fost o mare proprietate fiscală. La fel ca Făgăraşul şi Şercaia. Astfel, alături de pământurile iobagilor, Fiscul avea averile sale. Iobagii, fie cei din Beclean, fie din satele învecinate, erau obligaţi să muncească pe terenurile Fiscului.

În vremea principilor independenţi, mai ales după Sigismund Bathory, domeniul Făgăraşului (cu 65 de sate) era răscumpărat de principi ca să-l constituie zestre soţiilor lor şi ca urmare tot venitul domeniului era al principeselor. Acest lucru explică situaţia privilegiată a satului Beclean, ai cărui locuitori nu plăteau vamă când aduceau spre vânzare orice marfă în pieţele Făgăraşului, nici la trecerea peste podurile oraşului cum trebuiau să plătească locuitorii din alte sate. În felul acesta, satul Beclean era oarecum asimilat oraşului. Aceste drepturi se întemeiau pe un uz străvechi şi li s-a asigurat beclerenilor de mai multe ori prin diplome şi decizii. Ultima recunoaştere le-a fost acordată în anul 1890.

Blazonul comunei Beclean

Extrem de frumos şi unic în zona noastră este blazonul comunei, pus chiar pe clădirea Primăriei. Desenele din blazon reprezintă vechile sigilii din 1851 ale localităţilor din comună. „Becleanul este reprezentat de un cal, datorită hergheliei de aici, biserica reprezintă mănăstirea de la Făget-Boholţ, taurul reprezintă localitatea Hurez, iar peştii, Luţa“, explică, Ioan Ţuţurea.

Oameni şi meşteşuguri

Românii băştinaşi din timpuri vechi se ocupau cu negoţul de cereale, activitate care a adus multora o situaţie bună. Dintre aceştia, sunt amintiţi Vichente Ţuţurea, Nicolae Trâmbiţaş, Ioan Cazan şi Ioan Grama care aveau şi prăvălii şi au ajuns la o stare materială foarte bună datorită priceperii cu care şi-au condus afacerea.  

Unii dintre beclereni se ocupau doar cu munca câmpului, alţii cu cărăuşia, care a fost în floare până la construirea căii ferate Făgăraş – Sibiu. Aceşti oameni ajungeau cu carele lor până la Alba Iulia, Sighişoara, Buzăul Ardelean şi Secuime.

Alţii treceau munţii, pe Valea Prahovei, ajungând până la Bucureşti. Între anii 1780 – 1790, sunt pomeniţi cărăuşii beclereni tocmai la Craiova.

Până la plecarea saşilor din sat, românii au învăţat de la aceştia diferite meserii, precum tâmplăria sau tăbăcitul pieilor. Unii dintre români erau lemnari. În anul 1636, sub domnia lui Gheorghe Rakoczy, aceştia au  fost obligaţi să lucreze fără plată, trei zile pe săptămână la renovarea Cetăţii Făgăraşului.

Tăbăcarii din Beclean au făcut parte din societatea (ţechiul) tăbăcarilor români din Făgăraş şi sunt scrişi cu numele în statuetele Gheorghe Rackoczy pentru aprobare, în 28 martie 1643. Se văd acolo numele familiilor Comşa, Ludu, Cazan şi Maxim.

În anul 1920, în localitate exista o fabrică de maşini de treierat, proprietatea lui Nicolae Taflan, în care lucrau 15 copii, ucenici şi calfe, sub conducerea proprietarului.

Biserica – monument istoric

Biserica din satul Beclean a fost ridicată anul 1804 şi a fost construită pe vechiul amplasament al bisericii ce data din anul 1786. Vechiul locaş de cult a fost construit pe teritoriul cumpărat de la saşi după ce aceştia au părăsit comuna.

Valeriu Literat descrie amănunţit locaşul sfânt din Beclean în cartea sa „Biserici vechi din Ţara Făgăraşului“. E greu să faci un simplu rezumat din ceea ce prezintă Valeriu Literat, pentru că s-ar pierde mult din valoarea descrierii, aşa că doar o să-l citez: „Biserica românească a fost aşezată de la început în mijlocul satului, pe stânga terasei râului care vine de la Dejani. Turnul bisericii e cu un etaj, mult mai retras faţă de parter. Acoperişul are formă de piramidă (…). Pe zidul ce despărţea odinioară naosul de pronaos şi care a fost înlăturat pentru acustica interiorului era o însemnare care a fost păstrată de fostul paroh Nicolae Clonţa: <<Cu ajutorul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh s-a ridicat această Sfântă biserică sub înălţatul împărat al nostru Francisc al II-lea. La an 1811 s-au văpsit…>>

În turn s-a păstrat un clopot vechi. Cât priveşte interiorul acesta era prea puţin încăpător pentru numărul mare de enoriaşi. De multe ori femeile ascultau slujbele afară la fereastră. Monumentul are întreg interiorul pictat, inclusiv sub turn. Ba chiar şi afară, pe peretele din sud, au fost câteva imagini. Pictura e foarte afumată, mai ales în naos. Mai bine păstrată e fresca din altar. În anul 1950 după ce a fost curăţată radical, pictura este o lucrare de mare valoare.

Un panou de la exterior care înfăţişa doi pescari din Beclean a fost acoperit cu var. Comparând ce se mai distinge din pictura bisericii din Beclean cu pictura bisericilor din Sâmbăta de Jos, Calbor şi Mândra, ce s-au păstrat mult mai bine, am putea presupune că la monumentul din Beclean au lucrat doi meşteri: Sava a pictat naosul (ca la Mândra) şi Judecata de apoi (ca la Sâmbăta), cu un desen de o precizie remarcabilă, deşi cam rece. Panteleimon a zugrăvit altarul, pronaosul şi Sfânta Treime de pe peretele exterior al altarului, cu un desen mai puţin precis, dar degajând multă evlavie. Probabil cei doi zugravi au lucrat simultan.“, mai spune Valeriu Literat.

De menţionat faptul că Valeriu Literat se referă la starea bisericii în anul 1929. În anul 2001, pictura a fost recondiţionată şi resfinţită, în timpul preotului paroh Nicolae Ludu.

Şcoala

Şcoala s-a deschis la Beclean în anul 1846 şi a funcţionat într-o clădire de lemn până în anul 1876. Atunci a fost construit edificiul din zid, cu două nivele, care a primit numele Şcoala Confesională Greco-Catolică, sub îndrumarea parohului Joanne Bârsanu.

La începutul anilor '70, conducerea şcolii a descoperit într-o placă de trotuar o inscripţie din anul 1876 care atestă faptul că la începuturi, unitatea de învăţământ era şcoală confesională greco-catolică. Placa a fost recondiţionată şi străjuieşte în faţa şcolii de astăzi.

Sătenii au avut parte de-a lungul anilor de mai mulţi învăţători, dintre care amintim pe Ioan Micu, Gheorghe Grama, Ioan Branişte, Nicolae Mardan, Gheorghe Taflan, Nicolae Ludu, Nicolae Ţuşurea şi Moise Bârsan.

În anul 1928, numărul copiilor între 7 şi 16 ani care frecventau şcoala era de 140. Mai erau şi adulţi la vremea aceea care, deşi ştiau carte, mergeau la şcoală pentru că nu aveau studiile complete.

Dintre cărturarii comunei îi amintim pe Gheorghe Grama, învăţător; Matei Bârsan, căpitan pensionar, mort în anul 1908; Aurel Bârsan, căpitan, mort în Primul Război Mondial, în anul 1917; dr. Moise Grama, avocat Matei Jiga, director la Banca „Furnica“ din Făgăraş.

Obiceiuri

Obiceiuri deosebite nu s-au păstrat la Beclean. Totuşi, tinerii beclereni organizează în fiecare an ceata de feciori, un obicei întâlnit în multe sate din Ţara Făgăraşului. Pentru săteni e ceva special, chiar dacă tradiţia se păstrează vie de sute de ani. Porţile localnicilor rămân întotdeauna deschise în nopţile de Crăciun, Anul Nou, Bobotează sau Sfântul Ion, în aşteptarea cetei care-i colindă sau vine cu urări de sărbătoare. Tot în perioada sărbătorilor de iarnă, ceata de feciori şi fete organizează jocul în Căminul Cultural.

Becleanul astăzi

Satul arată şi acum ca odinioară: frumos şi curat. A ţinut totuşi pasul cu timpurile şi unele clădiri au fost modernizate. Localitatea are o şcoală mare, o biserică monument istoric şi, mai nou, o Primărie mare şi ultra modernă.

Poate doar oamenii nu mai sunt chiar ca odinioară. Nu pentru că nu-şi iubesc locul natal, dar mulţi au plecat din sat în căutarea unui loc de muncă, iar în sat au rămas astăzi mai mulţi vârstnici. Prima migraţie a populaţiei a fost după 1918, când mai mulţi beclereni au luat drumul Americii. O parte dintre ei s-au întors după 10-15 ani. A urmat însă un alt val de migraţie spre alte meleaguri. După anul 1989, majoritatea tinerilor au plecat la lucru în ţări precum Italia, Spania, Germania sau Canada. 

Datele de mai sus au fost preluate din cărţile „Monografii ale Şcolilor din Ţara Făgăraşului“ de C. Stan, publicată în anul 1928, „Biserici vechi din Ţara Oltului“ de Valeriu Literat, precum şi din Monografia comunei Beclean realizată în anul 2004.

www.bzf.ro 

Țara Făgărașului- Mândra - satul lui Mândruț

.

 Am intrat în Mândra şi pentru prima oară priveam satul cu alţi ochi. Trebuia să mă documentez, aşa că am fost atent la detalii. Totul mă surprindea în mod plăcut şi mă simţeam ca şi când eram acolo pentru prima oară. Case mari, frumoase, unde nu puteau locui decât oameni gospodari, drumuri curate, şi deasupra tuturor, parcă veghind la traiul mândrenilor, strălucea în soare biserica satului. A fost şi mai frumos şi mi-a fost destul de greu să mai plec din Mândra după ce am stat de vorbă cu unul dintre vârstnicii satului, Gheorghe Taflan, zis Şerban. Bărbatul mi-a spus cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o vreodată:

Mândra lui Mândruţ

E adevărat că nenea Şerban (aşa cum e cunoscut în sat) nu şi-a început povestea cu „A fost odată“, dar mi-a spus cum a fost odinioară la Mândra. Cu graiul şi cu dragostea unui mândrean adevărat. A început cu începutul. „Mândra este atestată documentar în jurul anului 1400, dar legenda spune că satul există din 1241. Se spune că erau doi fraţi care locuiau pe vale-n sus. Unul era Toader şi celălalt Mândruţ. Se mai spune că ar fi venit o ceată de luptători străini care bântuiau prin ţară. Aceştia au poposit aici, pe locul unde astăzi se află satul Mândra. Localitatea nu avea pe atunci nume. Unul dintre străini a zis că vrea să lupte cu un bărbat de aici şi numele câştigătorului va fi dat satului. A luptat Mândruţ şi a ieşit victorios. De atunci localitatea se numeşte Mândra, a lui Mândruţ“, ne-a povestit nenea Şerban. „Oamenii de aici sunt mândri şi orice sătean ştie legenda, care e mai mult decât o legendă, e istoria noastră, a mândrenilor“, ne-a mai spus bărbatul.

Biserica – monument istoric

Biserica satului se află în vârful unui deal la marginea localităţii. Ai impresia că natura a creat acel loc special pentru locaşul sfânt. Mai mult, frumuseţii şi măreţiei acestui colţ de rai i se adaugă şi valoarea istorică . Biserica a fost construită în anul 1779. După aproape 50 de ani a fost terminată şi pictura, în anul 1821.

Primele clopote au fost aduse la Mândra în anul în care a început construcţia. Acum nu mai sunt aceleaşi, pentru că au fost topite în timpul Primului Război Mondial şi transformate în muniţie. În perioada interbelică, mândrenii n-au putut să stea fără clopote, aşa că au adus altele. Se spune că acolo sus, la peste 20 de metri înălţime de pământ, sunt astăzi două clopote care au ajuns la Mândra într-un car tras de şase boi.

Rezistenţa anticomunistă

La fel ca în majoritatea satelor din Ţara Făgăraşului, şi mândrenii au luptat împotriva regimului comunist. Oamenii locului nu au părăsit satul să se ascundă în munţi, dar mulţi dintre ei au fost în acea vreme trup şi suflet alături de partizani. Fie că le duceau mâncare, fie că îi ascundeau, pe mândrenii nu i-au interesat riscurile, motiv pentru care mulţi dintre ei au ajuns la închisoare. Valeriu Beleuţă, Gheorghe Bera, Alexandru Bera, Rafira Bercea, Ioan Dan, Alexe Ghioarţă, Ioan Ghioarţă, Ştefan Major, Virgil Mateiaş, Grigore Popa, Eugen Raţiu, Pavel Roibu, Elisabeta Roman, Victor Sima, Traian Socaciu, Nicolae Zară, Ilie Zară - sunt doar câteva nume înscrise în lista mândrenilor care au luptat împotriva comunismului. Nenea Şerban îşi aminteşte că a stat şi el de vorbă cu un partizan ascuns în casa unui unchi de-al lui. Ne-a povestit de Ilie Chima, care a fost prins împărţind manifeste, ridicat de miliţie şi dus la Tribunalul Militar de la Târgu Jiu. Nici încătuşat, Chima nu şi-a pierdut mândria şi în timpul anchetei a strigat: „Eu sunt român adevărat, eu sunt pentru ţară!“.  Nici femeile nu au stat deoparte. Multe mândrence au fost prinse găzduind legionarii şi duse la închisoarea Târşor din Ploieşti. Printre acestea au fost şi Maria Zară şi Maria Socaciu.

Porecle la Mândra

Sunt mai multe sate în Ţara Făgăraşului unde oamenii, chiar vecini de o viaţă, nu se cunosc după nume. Ciudat sau nu, fiecare localnic are o poreclă. Motivul pentru care oamenii se botezau între ei, nu e clar. Fie pentru că era o localitate mică şi prea mulţi aveau acelaşi nume, fie oamenii locului au fost puşi pe şotii şi le-au dat vecinilor nume după înfăţişare, sau după numele vreunui străbunic. Un sat în care toţi oamenii au porecle, este Mândra. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pe nenea Şerban nu-l cheamă nicidecum astfel, ci Gheorghe Taflan. Nu mi-am putut stăpâni curiozitatea de a-l întreba ce legătură are cu numele Şerban şi a fost chiar mândru să-mi explice. „Pe bunicul meu îl chema Şerban, aşa că noi, familia noastră eram Taflan ai lui Şerban, mai scurt, Şerban. Pentru mine Şerban e doar porecla, dar pe fiul meu l-am botezat cu acest nume, aşa că porecla a devenit un nume cu acte în regulă“. Luţanu, Mocanu, Şercăianu sau Buhoi sunt doar câteva dintre poreclele familiilor din Mândra. O poveste cu care ne-a amuzat Nenea Şerban este cea a lui Plăcintă. „Era şezătoare. Unul dintre bărbaţi a trebăluit toată ziua şi a venit acolo şi s-a trântit pe un scaun să se odihnească. Soţia lui l-a certat spunându-i că s-a trântit ca o plăcintă. A stârnit hohote de râs în şezătoare, iar oamenii aşa i-au spus de atunci: Plăcintă. Familia lui e <<a lui Plăcintă>>“.

Dacă fiecare familie are o poreclă, există şi un nume comun al mândrenilor: Broscari. Li se spune astfel, pentru că pe vremea când lângă sat exista o mlaştină, mândrenii prindeau broaşte, iar picioruşele acestora le serveau la cină.

Portul popular

Erau vremuri când oamenii nu cumpărau haine. Pe atunci nu exista modă şi fiecare sat avea portul său. În Ţara Făgăraşului era cam acelaşi port în toate satele, cu foarte mici diferenţe de la o localitate la alta. La Mândra oamenii purtau iarna căciulă neagră de miel, cămaşă din in sau cânepă ţesute la război, cioareci din lână de oaie, opinci şi pieptar. Toate simple. Mult mai târziu au apărut flori, care-i diferenţiau pe mândreni de alţi făgărăşeni. Femeile purtau căiţe pe cap şi ii făcute de mâna lor. Nu aveau multe haine, dar întotdeauna la secere se duceau cu haine noi. „Nu era vorba despre vreo superstiţie. Hainele noi stăteau mai băţoase şi nu transpirau oamenii“, ne-a lămurit Nenea Şerban.

Dacă femeile şi bărbaţii aveau totuşi un costum întreg de haine, îmbrăcămintea copiilor se rezuma la o cămăşuţă lungă.

Povestea e lungă

Povestea lui Nenea Şerban e mult mai lungă. Nu ajunge timpul ca să scrii istoria unei localităţi cum e Mândra. Povestea unor oameni mândri şi gospodari, care au luptat pentru ţara lor, care s-au născut români şi care se roagă la biserica din deal, rămâne nescrisă. Noi am reuşit să pătrundem prea puţin în viaţa acestei comunităţi şi să redăm faptele aşa cum ni le-a povestit Gheorghe Taflan, zis Şerban.

sursa: www.bzf.ro