Săptămâna
aceasta am poposit în satul Berivoi din comuna Recea. Nu se cunosc foarte multe
date concrete despre istoria satului. Bătrâni sunt cei care au rămas să mai
povestească străinilor sau tinerilor cum era viaţa satului în trecut. Berivoiul
este un sat mare, care mai demult era împărţit în două. Tradiţiile locului au
dispărut în cea mai mare parte, pentru că nu mai sunt tinerii care să le pună
în practică. Aceştia au plecat fie la oraş, fie prin străinătate. Mănăstirea de
la Berivoi este o adevărată mândrie pentru oamenii din sat. Credincioşi din
toate părţile ţării vin duminica şi de sărbători să se roage aici.
Două sate
În
trecut, satul Berivoi era împărţit în două: Berivoii Mici şi Berivoii Mari.
Berivoii
Mici a fost un sat întemeiat mai târziu, care avea un număr mai mare de
locuitori decât în cei Mari.
Berivoii
Mari este unul dintre cele mai vechi sate din Ţara Făgăraşului, alături de Voivodenii
Mari şi alte sate de la poalele munţilor. Deşi i se spune Berivoii Mari, este
mult mai restrâns ca populaţie decât celălalt sat.
Aşezarea
a fost una formată din ţărani iobagi şi de boieri. Dintre familiile de boieri,
amintim familiile: Socol, Boier, Sinea şi Răduleţ.
Şcoala din Berivoii
Mari
La
început şcoala se făcea la biserică. Încă din anul 1765, învăţământul era în
floare.
Dreptul
de a învăţa îl aveau doar fiii de boieri, iar copiii ţăranilor iobagi nu puteau
să beneficieze de acest drept fundamental.
În anul
1896 a fost închiriat un spaţiu corespunzător în casele lui Cherasim Răduleţ, unde copiii puteau să înveţe. Cu
sacrificiul sătenilor, care au trebuit să vândă aproape toate proprietăţile
agricole ale satului, au reuşit să edifice o şcoală în centrul satului. Aceasta
avea două săli de clasă spaţioase, o cancelarie şi un coridor.
Şcoala din Berivoii
Mici
Prima
şcoală a fost edificată între anii 1861-1863. Aceasta era de lemn şi era
aşezată pe teritoriul credincioşilor ortodocşi.
În anul
1882, în locul şcolii din lemn a fost construită o şcoală din piatră şi
cărămidă. Şcoala de lemn a fost strămutată pe teritoriul credincioşilor greco-catolici,
unde învăţau doar copiii lor. Mai târziu copiii celor două confesiuni au mers
la o singură şcoală şi au avut un singur învăţător.
Biserica din
Berivoii Mari
Despre
Biserica din Berivoii Mari nu se cunosc foarte multe date. Ea a fost edificată
în anul 1877. Mai târziu, aceasta a fost luată cu forţa şi dată Bisericii
Unite.
Locaşul
de cult nu are cruce. Aceasta a căzut în urma unei furtuni foarte puternice. Bătrânii
satului spun că acesta este un semn de la Dumnezeu, care îi îndeamnă să meargă
la biserică.
Biserica din
Berivoii Mici
Prima
biserică din sat a fost una de lemn, care a fost construită în anul 1733.
Aceasta a fost mistuită de flăcări în urma unui incendiu, care pe lângă locaşul
de cult a distrus 40 de gospodării ale sătenilor.
Actuala
biserică a fost construită în acelaşi an cu cea din Berivoii Mari, anul 1877.
Ea a fost clădită din piatră şi cărămidă, fiind acoperită cu ţiglă.
În anul
1928, din contribuţia credincioşilor şi cu ajutorul preotului Vasile Răduleţ au
fost procurate două clopote. În anul 1978, preotul Constantin Prescure împreună
cu credincioşii au desfiinţat zidul despărţitor dintre altar şi naos în vederea
construirii unui iconostas. La început, iconostasul a fost împodobit cu icoane,
dar în anul 1982 a fost comandată la Piatra Neamţ actuala catapeteasmă, care
este din stejar sculptat şi împodobită într-un mod deosebit. Icoanele au fost
zugrăvite pe lemn de pictorul Tănase Mocănescu din Sinaia. Din anul 2003 s-au
început lucrări de renovare la locaşul de cult: a fost schimbat acoperişul, a
fost înlocuită duşumeaua cu gresie, au fost montate geamuri termopan.
Remus Răduleţ
Cea mai
marcantă personalitate a satului Berivoi este ing. Remus Răduleţ. S-a născut în
anul 1904 la Hendorf, azi Brădeni, judeţul Sibiu. Deşi nu s-a născut în
Berivoi, acesta s-a stabilit aici şi a devenit unul din cei mai valoroşi fii ai
satului.
A fost academician,
profesor universitar la Bucureşti. A avut mari contribuţii în domeniul
electrotehnicii şi mulţi oameni de ştiinţă spun că a fost iniţiatorul acestui
domeniu. A fost coordonator şi principal autor al „Lexiconului Tehnic Român“,
care a ajuns la 18 volume. A fost vicepreşedinte între anii 1961-1964, apoi
preşedinte între anii 1964-1967 al
„Comisiei Electrotehnice Internaţionale“.
Mănăstirea de la Berivoii Mari
Istoricul
Ştefan Meteş, în cartea sa „Mănăstiri Româneşti din Transilvania“ scrie că în
anul 1748 mănăstirea de la Berivoii Mari avea ca stareţ pe cuviosul arhimandrit
Gervasie, vestit duhovnic, care s-a retras la Sf. Munte Athos. Se mai ştie că
aici au fost 23 de călugări, dintre care doi aveau venerabila vârstă de 120,
respectiv 100 de ani. La mijlocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea de la
Berivoii Mari era una dintre cele mai frumoase din Transilvania.
În anul
1761, împreună cu alte 39 de mănăstiri din Ţara Făgăraşului şi cu alte 200 din
toată Transilvania, mănăstirea este distrusă de generalul austriac Adolf Bucow,
din dispoziţia împărătesei Maria Tereza. O parte din călugării care au trăit
aici au fugit în Ţara Românească, alţii s-au refugiat la mănăstirea Bucium,
unde s-au dus şi clopotele mănăstirii. Călugării rămaşi au fost arşi de vii în
biserica de lemn a mănăstirii, care a fost incendiată de asediatori, devenind
astfel martiri şi mucenici ai credinţei ortodoxe.
Reconstrucţia mănăstirii
Timp de
232 de ani, mănăstirea a rămas doar în amintirea localnicilor, care foloseau
denumirea „la mănăstiri“ atât în dreapta, cât şi în stânga râului Berivoi. De ce
„la mănăstiri“ şi nu „la mănăstire“? Pentru că bătrânii spun că aici au fost
două aşezăminte monahale cu numele de Berivoi, una situată pe hotarul satului
Berivoii Mari, iar cealaltă situată pe hotarul satului Berivoii Mici, care a
fost un schit aflat la aproximativ un kilometru de mănăstire.
În anul
1992, preotul Aurel Răduleţ, fiu al satului şi vicar administrativ la
Mitropolia Sibiului, a avut iniţiativa de a reconstrui mănăstirea arsă.
La 29 iunie
1993 au fost puse bazele unei biserici cu hramul „Sf. Ap. Andrei“ şi a fost
sfinţit locul de mănăstire de către episcopul vicar de pe atunci al Mitropoliei
Ardealului, PS Serafim Făgărăşeanul (astăzi Mitropolitul ortodox al Germaniei şi
Europei Centrale).
În
decursul anilor 1995-1997 au mai fost construite două chilii şi o anexă
gospodărească.
Construcţia
mănăstirii a fost începută în primăvara anului 1997, prin săparea şi turnarea
fundaţiei, apoi a urmat o perioadă de repaus până în anul 1998, când au fost
ridicate zidurile şi plafonul. Biserica a fost acoperită în anul 2000, cu doar
câteva zile înaintea hramului de la 30 noiembrie. Finisările exterioare s-au
terminat în vara anului 2001 şi a fost începută etapa cea mai complicată şi cea
mai costisitoare – pictura, realizată de pictorul Piciorea Oprea. Mănăstirea este
sfinţită în anul 2002.
Tradiţii şi obiceiuri
La Berivoi
tradiţiile au ocupat un loc important, însă acum acestea au cam dispărut.
Printre
obiceiurile care au fost în sat amintim ceata de feciori. De Sf. Nicolae
feciorii din sat se adunau şi formau ceata de feciori. Ei erau aceia care însufleţeau
sărbătorile de iarnă. În Ajunul Crăciunului mergeau la colindat din poată în
poartă, iar în prima zi de Crăciun organizau jocul la căminul cultural.
Un alt
obicei este şezătoarea femeilor. Acestea se adunau într-o casă, unde torceau, ţeseau,
coseau şi cântau cântece populare.
În sat a
existat şi un ansamblu de jocuri populare, care a participat la nenumărate
concursuri, şi a obţinut multe premii.
Unirea satelor
În
trecut, Berivoiul era împărţi în două. Cele două sate s-au unit în urma
obiceiului cetei de feciori. Bătrânii povestesc că nu se înţelegeau deloc cu
vecinii lor. „De câte ori ne întâlneam, ne luam la bătaie, parcă eram proşti.
Feciorii noştri se luau la bătaie cu feciorii din satul vecin, pentru că le
făceau curte fetelor noastre. Într-un an, feciorii s-au hotărât să facă o ceată
împreună şi a ieşit minunat. De atunci cele două Berivoaie au rămas unite“,
ne-a povestit o săteancă.
Povestea stejarului
În vatra
satului există un stejar vechi de 300 de ani. Oamenii povestesc că „nici 10
feciori nu-l cuprind“. Bătrânii satului povestesc că demult era un colonel,
care avea patru copii. Într-o dimineaţă a zărit în grădina lui un puiet de
stejar, pe care l-a îngrijit. Acelaşi lucru l-au făcut toate generaţiile care
s-au tras din neamul colonelului, aşa că arborele a crescut mare şi frumos.
Datele
prezentate au fost culese din monografiile şcolilor din Berivoii Mici şi Mari,
din istoricul bisericii din Berivoii Mari şi Mici. Datele despre mănăstire au
fost culese din „Istoricul Mănăstirii Sf. Ap. Andrei de la Berivoii Mari“. Mulţumiri
preoţilor parohi din cele două Berivoaie, Ioan Puia şi Ioan Fusărău, sătenilor Gheorghe
Maga şi ing. Sorin Crişan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu