Țara Făgărașului-Cuciulala - satul lui Aron Pumnu

 

Satul Cuciulata, din comuna Hoghiz, este un sat mare, plin de tradiţii şi obiceiuri specifice zonei. Cea mai mare parte dintre tradiţii mai sunt păstrate şi astăzi cu sfinţenie. Oamenii sunt foarte comunicativi cu străinii care trec prin satul lor şi vor să-i ajute cu informaţiile de care au nevoie. Deşi aerul din sat este greu respirabil din cauza fabricii de ciment, peisajele din zonă te fac să uiţi de această neplăcere. În continuare vă invităm să cunoaşteţi mai bine satul unde s-a născut marele luptător pentru libertate, Aron Pumnul.
Descoperiri arheologice
La Cuciulata s-au găsit nenumărate dovezi arheologice care atestă existenţa unei aşezări umane în zonă, încă de pe vremea dacilor. Pe hotarul satului sunt două zone unde s-au găsit urme din antichitate.
La locul numit „Stogul lui Coţofan“ au fost identificate urme a două locuinţe de suprafaţă, care erau făcute din bârne şi care au avut podeaua lipită cu pământ. Tot aici au mai fost găsite vase ceramice, o monedă de argint bătută în anul 18 î.e.n, pe vremea împăratului Augustus. Dacii care au trăit aici se ocupau în special cu păstoritul. Acest lucru îl dovedesc oasele de animal, în special de ovine, găsite aici. După distrugerea acestei aşezări, romanii au construit, la patru kilometri nord de Cuciulata, pe malul Oltului, castrul de la Hoghiz-Fântâna.
O altă aşezare veche este cea de la Pleşiţa Pietroasă, care este situată la patru kilometri de „Stogul lui Coţofan“. Aici, în urma săpăturilor, au fost găsite urmele unei aşezări bogate de tip Schneckenberg şi resturi din epoca dacică.
Numele satului
În anul 1372, satul apare sub numele de „Vila Roczolod“. Apoi a luat mai multe denumiri, cum ar fi: în anul 1589 – numele de Kucsaloto, în 1637-Kucsatolata, iar în anul 1648 – Kociulata.
Mulţi istorici şi-au spus părerea despre provenienţa numelui satului. Printre aceştia îl amintim pe profesorul Alexandru Viciu, care în cartea sa numită „Etnografie“ consideră că denumirea satului vine de la cuvântul spaniol „Cuchilada“, care s-ar traduce „aruncătură de băţ“
Doctorul Augustin Bunea susţine că numele satului ar proveni de la întemeietorul satului, pe care îl chema de Cucolla-Cucuila-Cucuilat.
O istorie de peste 600 de ani
Prima atestare documentară o găsim din timpul popoarelor migratoare, într-un document scris în limba română, datat din 16 iulie 1372. Acest document avea un sigiliu mare, agăţat cu un şnur de mătase roşu, care în timp a dispărut. În acest document este menţionat faptul că Vlaicu Vodă, domnul Ţării Româneşti, donează rudei sale de sânge Ladislav de Dăbâca, târgul Scherkengen (Şercaia), satul Venete (Veneţia), satul Cotolao (Cuciulata) şi satul Dobca, cu toate părţile lor. Voievodul Ţării Româneşti nu a ales să doneze toate aceste sate unui om oarecare, ci unuia care a fost „mare viteaz“ în luptele cu turcii.
În anul 1464, regele Matei Corvin dăruieşte satul Cuciulata împreună cu Făgăraşul şi alte sate familiei Gereb.
Cuciulata este menţionat şi într-un document din anul 1496, prin care Ioan Gereb protesta împotriva înscrierii Ţării Făgăraşului între cele şapte scaune săseşti.
Aron Pumnul
Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata, ca fiu de ţărani iobagi. Atunci satul era sub stăpânirea Grofului Mikes, a domnului Boier şi a Fiscului. Adevăratul lui nume a fost Aron Pumnea.
Se crede că groful Mikes a văzut cât de inteligent era Aron şi l-a trimis la o şcoală ungurească de la Ohaba şi apoi la Blaj. Apoi, de la vârsta de 14 ani, a studiat la Ordoheiul Secuiesc. A urmat apoi o şcoală din Cluj, unde a absolvit cursuri de filozofie. În anul 1843 a fost numit profesor de filozofie la Blaj şi în acelaşi an a primi o bursă de studii la Viena, unde a mai studiat trei ani.
Aron Pumnul a jucat un rol important în evenimentele revoluţionare de la 1848. Acesta a redactat o proclamaţie foarte importantă în urma unei întâlniri între revoluţionarii de la Blaj şi cei de la Târgu-Mureş, prin care chema poporul român din Transilvania să se adune la Blaj, prin delegaţii din toate satele, în perioada 18-30 aprilie.
Din păcate, această proclamaţie nu a fost tipărită de tipografia de la Blaj, deoarece nu îşi luase răspunderea de a tipări un act de chemare a poporului român din Transilvania la o adunare naţională neautorizată de către Dieta de la Cluj. Datorită acestui fapt, Aron Pumnul a fost dat în urmărire pentru a fi arestat. El se refugiază în satul natal. Locuinţa de la Blaj a fost devastată şi au fost arse toate documentele, manuscrisele şi cărţile. Urmarirea de către autorităţile maghiare a conducătorilor revoluţionari români sporeşte în acest timp şi Aron Pumnul este nevoit să se refugieze în satul său natal Cuciulata, organizând aici şi în satele româneşti din jur, împreună cu preotul Sofronie Maga, rezistenţa românilor.
Fiind urmârit în continuare se refugiază în Muntenia, dar, fiind urmărit şi aici, a fost silit să-şi continue fuga şi astfel ajunge în Bucovina la sfârşitul lunii noiembrie 1848. Este numit prin concurs profesor de limba şi literatura română, iar la scurt timp îşi reia activitatea publicistică în ziarul „Bucovina“, devenind redactorul părţii româneşti.
Românii din ţinutul Făgăraşului, profitând de dreptul obţinut prin revoluţie de alegerea unor dregători locali români, îl aleg în absenţă „senator“ în consiliul districtual, dovedind prin aceasta preţuirea deosebită pe care i-o acordau.
Dorinţa lui Aron Pumnul de reîntoarcere în Transilvania nu s-a putut realiza niciodată, el rămânând un fugar tot restul vieţii. S-a retras în Bucovina, dar a urmărit îndeaproape viaţa politică a românilor din Transilvania prin scrisori şi articole de ziar.
Activitatea lui Aron Pumnul ca profesor la Cernăuţi este partea cea mai cunoscuta a vieţii lui prin documente contemporane, însă activitatea lui Aron Pumnul ca istoric este mai puţin cunoscută, deoarece majoritatea manuscriselor şi documentelor se găsesc la Viena şi Budapesta.
Moare pe 24 ianuarie 1866, la vârsta de doar 48 de ani, fiind chinuit de o boală gravă.
Biserica
În sat sunt două biserici: una este construită complet din lemn şi alta din piatră şi cărămidă.
Biserica de lemn
Biserica a fost construită în întregime din lemn şi a fost acoperită cu şindrilă. În jurul bisericii este un cimitir, dar aici nu au mai fost făcute înmormântări de mai bine de 100 de ani. Bătrânii spun că aici a fost, prin anul 1750, o mănăstire, dar a fost arsă de generalul Bukov, în anul 1762. În anul 1981 preotul Alexandru Comşa a restaurat bisericuţa şi în fiecare vară aici se fac slujbe.
În anul 1998 se doreşte refacerea mănăstirii. Stareţa unei mănăstiri a fost cea care a avut această iniţiativă, dar aceasta s-a îmbolnăvit şi a murit, iar totul a rămas în faza de proiect.
Biserica de piatră
Cea de-a doua biserică din sat a fost construită între anii 1790-1794. Acest lucru îl aflăm din inscripţia de pe latura vestică a turnului care spune că:
„Această sfântă biserică s-au început în zilele răposatului împărat Iosif al II-lea şi s-au isprăvit în zilele lui Francisc împărat al doilea, 1794“. Intrarea în biserică a fost deschisă sub turnul clopotniţă din faţada vestică a lăcaşului. Acoperişul are formă de piramidă şi este acoperit cu ţiglă. Naosul, pronaosul şi altarul sunt încheiate cu bolţi. Între anii 1983-1987 a fost restaurată şi a fost recondiţionată pictura.
În apropierea bisericii se află muzeul satului. Acesta găzduieşte costume populare de o frumuseţe rară, vase ceramice şi alte obiecte de valoare din antichitate.
În sat mai există o biserică începută, dar neterminată. Aceasta a fost construită doar pe jumătate. Locaşul de cult începe să se deterioreze şi are nevoie de fonduri pentru a putea fi terminat.
Şcoala
La început cei care se ocupau cu educaţia copiilor de ţărani erau cantorii şi preoţii. În anul 1765 a fost înfiinţată şcoala românească de către episcopul Aron, învăţător fiind Samoilă Popa. Acest sat a avut privilegiul de a avea o şcoală datorită dorinţei Mariei Tereza de a întări satele de la Graniţă oferindu-le ţăranilor unele facilităţi.
În anul 1858 a existat în Cuciulata o şcoală naţională sătească. Limba de predare în şcoală era germana, dar profesorii aveau voie să folosească limba română în explicaţii, până la învăţarea limbii în care erau obligaţi să predea.
Tradiţii şi obiceiuri
În Cuciulata, unele obiceiuri sunt mai speciale. De Crăciun feciorii în sat organizează turca, un obicei ce echivalează cu ceata de feciori. Aceştia se adună odată cu lăsatul postului de Crăciun, când îşi tocmesc „gazdă de turcă“.
În seara de Ajun, feciorii îmbrăcaţii în costum popular se adună la gazdă şi aleg pe şeful trupei de colindători, ce poartă numele de „Ghirău“. Apoi se aleg un colăcar şi un crâşmar. Împreună cu turca (capra) pornesc spre casa preotului, pentru a primi binecuvântarea şi pentru a-l colinda. Apoi merg la colindat prin tot satul, până la ora două dimineaţa, când preotul intră în biserică, dar o iau din nou din loc în jurul orei şase dimineaţa. Feciorii primesc de la săteni câte un colac, o bucată de carne şi o sticlă cu rachiu.
Un alt obicei este „Fosnicul“ – specific satelor din zona Rupea şi considerat a fi un obicei preluat de la saşi. Fosnicul se sărbătoreşte în fiecare an pe data de 24 ianuarie. La acest obicei a participă toate cuplurile din sat care sunt căsătorite. Cu toţii organizează o petrecere, iar la ora 24:00 se cântă şi se dansează Hora Unirii de către toţi participanţii.
În sat mai sunt prezente şi alte obiceiuri cum ar fi şezătoarea sau Plugarul de Paşti.
Portul din Cuciulata
Portul bărbaţilor era compus din cămaşă lungă din pânză albă, cioareci şi căciulă.
Portul femeilor din Cuciulata este deosebit datorită şorţului care era ţesut în război. Acestea mai purtau ii cu mânecile prinse de umăr, fustă, pieptar şi şorţ. Pe cap purtau cârpe înflorate, legate în faţă, sub bărbie.
Mulţumiri speciale preotului Mircea Comşa şi preotesei Mihaela Comşa, care au contribuit cu informaţii importante la realizarea acestui material. Cea mai mare parte a datelor prezentate au fost culese din lucrarea „Cuciulata, la poalele Bărcului“, scrisă de Rodica-Ioana Vlad şi din cartea „Biserici Vechi din Ţara Oltului“, de Valeriu Literat

Țara Făgărașului- Crihalma, satul unde se joacă fecioreasca fetelor

 www.bzf.ro

Aflat în comuna Comăna, satul Crihalma este încărcat de istorie şi tradiţii. Oameni satului sunt foarte primitori. Chiar dacă eşti un străin în satul lor, ei te salută şi sunt dornici să îţi dea informaţiile de care ai nevoie. Satul este cunoscut pentru că de aici provine jocul popular al „Fetelor de la Crihalma“, sau „Fecioreasca fetelor“. Acest joc popular a ajuns celebru în toată ţara.

Istoricul satului

Data întemeierii satului nu se cunoaşte, nu există documente care să ateste acest lucru. Au existat unele acte la Curtea Grofească, dar au fost distruse în Revoluţia de la 1848 şi apoi în anul 1916. Totuşi găsim o atestare în anul 1490, când fusese dat ca „feud“ unui nobil ungur, pe nume Tetros de Kopan. Satul mai este menţionat şi în cartea „Peregrinul Transilvaniei“, de călătorul – scriitor Ioan Codru Drăguşanu. 

Legenda satului

O poveste din bătrâni spune că pe teritoriul satului trăia un crai şi o crăiasă uriaşi, care aveau două fete. Aceştia şi-au clădit o cetate, cu ajutorul uriaşilor din slujba lor. Fetele erau însă foarte neascultătoare. Într-o zi au luat nişte gărgăuni şi au început să se joace cu ei. Dar de fapt gărgăunii erau un om cu boii lui, iar fetele i-au aruncat în Olt. Atunci părinţii fetelor, care le spuseseră că nu au voie să se joace cu oamenii şi cu atât mai puţin să le facă vreun rău, le-au alungat de supărare.

Cele două fete, pline de ură, au dat cu piciorul în Dealul Craiului şi aşa s-a născut Valea Craiului. Uriaşul le-a blestemat, iar ele de supărare au luat în spate cetatea părinţilor de pe Dealul Craiului şi au fugit prin furtuna ce se dezlănţuise până în dealul Cahalmului (Rupea). După o vreme, obosind, au lăsat cetatea pe deal şi au murit îngropate sub cetate.

Crăiasa a plâns mult şi din lacrimile ei s-a născut Fântâniţa Doamnei, care curge şi formează Valea Crăiţei. Crăiţa se crede că a fost înmormântată în dealul de lângă Gruiul Craiului, numit Dealul Crăiţei.

Bătrânii au convingerea că această legendă este adevărată, datorită denumirilor ce au rămas peste timp cum ar fi: Dealul Crăiţei, Valea Crăiţei, Gruiul lui Crai şi altele.

 Curtea Grofească din Crihalma

În anul 1490, regele ungur Vladislav dă din „Fondus regii“ (dreptul regelui asupra pământului) o parte din pământul de la Crihalma ca „feud“ nobilului ungur Tetros de Kopan, din Turda. Acesta vinde terenul cu 300 de galbeni familiei nobile române Matei Mailat, din satul Comăna de Jos. Aici, în timp, familia Mailat a construit un conac impresionant, cu grajduri şi moară. Curtea grofească avea o grădină plină cu pomi fructiferi.

În anul 1537, Ştefan Mailat dă fratelui său Dumitru averea de la Crihalma, numindu-l „mare proprietar“; Ştefan moare în închisoarea de la Constantinopol, unde a ajuns după ce a fost arestat de turci.

În anul 1570 averea trece în proprietatea unei fiice a lui Dumitru Mailat, care se căsătoreşte cu un grof pe nume Petki, din regiunea Ciuc, şi care ajunge stăpân al moşiei din Crihalma. Aceasta familie rămâne moştenitoarea conacul timp de 355 de ani. Până în anul 1840, toţi urmaşii familiei Petki se numesc Josef.

În anul 1909 conacul, magaziile, grajdurile, grădinile şi parcul aparţin Cavalerului Carol Auben.     

Moşia a fost distrusă în anii care au urmat pentru pământul bun şi fertil unde era construit conacul. Astăzi nu a mai rămas decât o parte dintr-un grajd şi clădirea morii. 

Iobăgia la Crihalma

De menţionat şi subliniat este că satul Crihalma a fost un sat de iobagi. Aceştia erau aserviţi moşiei stăpânită de grofi „domni de pământ“. Stăpânii urmăreau doar îmbogăţirea pe spatele şi munca ţăranilor. Pe grofi nu îi interesa soarta şi viaţa iobagilor ce lucrau moşia, considerându-i doar unelte de muncă. Aceştia erau persecutaţi pentru religia lor, fiind consideraţi „schismatici“ şi obligaţi să treacă la catolicism.

Dacă ţăranii întârziau la muncă, erau biciuiţi. Ei nu aveau dreptul să  pescuiască în Olt şi nici să vâneze. Vara, când se făcea fânul, aceştia lucrau pentru domn, dar în cazul în care fânul domnului se deteriora de la ploaie sau din alte cauze, ţăranii trebuiau să plătească cu propriul fân. Aşa că animalele iobagilor rămâneau peste iarnă fără hrană.

Pe lângă toate acestea, iobagul trebuia să de-a „plocoane“ domnului de Paşte şi de Crăciun. Aceste „plocoane“ constau în: vaci, viţei, miei, purcei. Toate  ajungeau pe masa grofului.

În anul 1792 erau în Crihalma 73 de famili de iobagi.

Biserica din sat

Primul locaş de cult din sat despre care se cunosc date este o biserică de lemn, situată pe „Dealul Bisericii“, deasupra Văii Crăiţei.

Aceasta era construită în stil navă, cu tinda întunecoasă, pentru că nu avea fereastră. Numeroase icoane erau aşezate pe iconostasul de lemn. Tavanul bisericii era construit din scânduri de brad. Uşile laterale şi cele împărăteşti se păstrează în actuala biserică din sat. Pentru clopotele bisericii s-a construit un turn separat de biserică.

După spusele bătrânilor, biserica ar fi fost adusă din valea Comănii de Sus, unde ar fi servit ca schit călugărilor de la mănăstirea de acolo. Se crede că acest schit ar fi fost mutat în sat din acuza năvălirii turcilor şi a persecuţiilor calvinilor şi romano-catolicilor din anul 1541.

Pe mai multe obiecte din biserica veche au fost găsite diferite inscripţii care reprezentau evenimente importante din aceea perioadă.

În timp, biserica de pe deal s-a deteriorat şi sătenii s-au hotărât să construiască alta. Acesta a fost terminată în anul 1911, când a fost sfinţită cu hramul „Cuvioasa Paraschiva“. Biserica are formă de corabie cu trei cupole.

Interesant este că în locaşul de cult sunt două intrări: una pe lateral, pentru bărbaţi şi alta din spatele bisericii, pentru femei. Impresionanta pictură te face să uiţi pentru un moment de toate grijile. Iconostasul din lemn, foarte frumos pictat. Întreaga pictură a fost realizată de artistul Nicolae Ţalea, care a pictat şi la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus.

Şcoala  

La început, şcoala se făcea în case particulare. Învăţătorii erau cantorii, fiind singurii care îşi dădeau interesul pentru educarea sătenilor. Primul elev care a studiat mai departe a fost Ioan Popovici; acesta a devenit apoi preot în sat.

În anul 1800 exista primul local de şcoală. Era o căsuţă mică, fără bănci, doar cu scăunele cu trei picioare. Primul învăţător cu pregătire superioară a fost Cheorghe Chindea, care avea două clase de liceu. Acesta a studiat la Liceul Andrei Şaguna din Braşov şi apoi a urmat cursuri de învăţător la Sibiu.

În anul 1896, învăţătorul Ioan Buzete îl ajută pe preotul din sat să construiască o nouă şcoală, cu trei săli de clasă şi mobilier. Clădirea există şi astăzi, dar a fost mărită şi modernizată.

Fecioreasca fetelor

„Fecioreasca fetelor“ sau „Crihalma“ este un joc popular inventat de fetele din satul Crihalma. Profesoara Eugenia Fuciu ne-a povestit cum a apărut acesta: „Fetele se adunau în şezători şi după ce munceau, vroiau să se distreze. Ele au văzut cum jucau feciorii fecioreasca şi au încercat să îi imite. Nu au reuşit să reproducă jocul aşa cum îl jucau feciorii, aşa că au improvizat figuri“.

Fetele de la Crihalma au devenit cunoscute peste tot în ţară şi chiar peste hotare. Au participat la nenumărate competiţii, printre care amintim  Festivalul „Cerbul de Aur“, de la Braşov.

Tradiţii de peste Olt

Şi în acest sat tradiţiile au jucat un rol important. În trecut sătenii păstrau cu sfinţenie obiceiurile de la străbuni.

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă se adunau feciorii din sat şi organizau ceata. Ei mergeau la colindat în Ajunul Crăciunului, iar în prima zi de Crăciun organizau jocul.

Şezătoarea a fost nelipsită şi de la Crihalma. În sat erau două şezători: una de fete şi una de femei mai bătrâne. Acestea coseau, ţeseau şi făceau alte meşteşuguri populare.

Mulţumiri doamnei prof. Eugenia Fuciu, preotului Octavian Roşală, directorului şcolii din Crihalma, Gheorghe Vlad şi domnului viceprimar Dumitru Călbează. Cea mai mare parte a datelor prezentate au fost culese din „Monografia satului Crihalma“, scrisă de preotul Dionisie Bucur.

Țara Făgărașului- Corbi - satul cu struți

 www.bzf.ro 

Săptămâna aceasta am poposit în satul Corbi, din comuna Ucea. Corbi este o localitate mai retrasă şi cu puţini locuitori. Deşi este un sat mic, aici există o fabrică de pâine renumită, o fermă de struţi şi o fabrică de bere. Oamenii sunt foarte primitori.

Am mers acasă la domnul Alexandru Flască, numit de unii şi înţeleptul satului, ca să ne povestească despre localitatea Corbi. Acesta a fost foarte deschis cu noi şi ne-a încărcat cu informaţii foarte utile. Sătenii sunt dezamăgiţi de faptul că de la an la an, tinerii din sat pleacă unul câte unul, deşi au toate facilităţile: apă curentă şi gaz metan. Din acelaşi motiv, tradiţiile au dispărut, ramând doar un singur obicei, pe care îl veţi cunoaşte în rândurile de mai jos.

Dacă mergi în Corbi pe o vreme ploioasă cu siguranţă vei fi dezamăgit de drum, care te face să porţi crema de papuci în buzunar.

Istoric

Nu am putut afla date despre istoria satului sau despre cum a fost întemeiată localitatea. Aşa că am încercat să aflăm câte ceva de la bătrânii satului, care de fiecare dată s-au dovedit a fi adevărate enciclopedii. Aceştia susţin că satul Corbi ar fi fost întemeiat prin secolele XIV-XV.  Dar unii cred că localitatea este mult mai veche, datorită unor vestigii ce s-au găsit pe teritoriul satului. Vestigiile, care astăzi au dispărut, demonstrează că satul a avut o altă vatră, mi-au povestit sătenii.

Potcovarul lui Mihai Viteazul

Bătrânii se mândresc cu o legendă care circulă din bătrâni prin sat, care spune că  voievodul Mihai Viteazul, în drumul lui spre Şelimbăr, s-ar fi oprit în Corbi să-şi potcovească calul, la fierarul „Liţă din capu’ satului“. Se spune că voievodul a plecat foarte mulţumit din sat şi că l-ar fi răsplătit regeşte pe fierar, care a făcut o treabă bună. De-asemenea, Mihai Viteazul le-ar fi promis sătenilor un trai mai bun.

Satul cu 15 vaci

La început, sătenii s-au ocupat cu agricultura şi cu creşterea animalelor. Acum nu se mai ocupă nici cu una nici cu alta, deşi au foarte mute pământuri pe care nu le lucrează nimeni. Acum, în sat nu sunt mai mult de 15 vaci. Mai sunt săteni care se ocupă cu creşterea oilor. Mulţi dintre locuitorii satului au lucrat, pe vremuri, la combinatul chimic de la Victoria.

Crescătoria de struţi

Mergând din poartă în poartă am descoperit un lucru inedit un sătean nu creşte în gospodărie vaci sau alte animale după cum se obişnuieşte la ţară, ci peste 38 de exemplare de… struţi. Animalele gigant sunt ţinute separat, pe categorii. Puii într-un ţarc, cei peste trei luni în alt ţarc. Adulţi sunt ţinuţi într-un regim mai special. Într-un ţarc sunt ţinute trei exemplare: două femele şi un mascul care sunt numite „familie“.  O asemenea familie poate să ajungă la suma de 4.500 de euro.

Proprietarul este foarte mândru de struţii lui şi ne-a spus că, printre aceştia se află al treilea exemplar ca mărime din România.

Struţii sunt hrăniţi cu cereale şi cu lucernă tocată. Ouăle păsărilor sunt foarte mari, coaja lor putând să ajungă şi la o jumătate de centimetru grosime. Un asemenea ou ajunge să coste până la 100 de lei. Carnea, de culoare roşie, are un gust delicat, fiind utilizată în orice tip de reţetă culinară.

Şcoala şi Biserica    

Biserica din Corbi este una foarte frumoasă şi a fost construită în jurul anului 1880. Locaşul de cult are formă de navă şi este împodobit în interior cu o pictură deosebită.

Şcoala, la început, se făcea în case particulare. Învăţătorii erau preoţii şi cantorii. Şcoala din Corbi a fost înfiinţată în anul 1830. Primul edificiu era format dintr-o sală de clasă şi o locuinţă pentru învăţător.

Acum nu se mai face şcoală în sat. Elevii fac naveta la Ucea de Jos, localitatea situată la doar câţiva kilometri de Corbi.

Edificiul şcolii a devenit astăzi cămin cultural, după spusele sătenilor.

Fabrica de pâine

Chiar dacă au un sat foarte mic, corbenii au şi o fabrică de pâine, care este mândria lor. Fabrica aparţine familiei de profesori Demergean, Cornel şi Mariana. Aceştia ne-au declarat că, acum mai bine de 10 ani, din cauza salariilor mizere din învăţământ, s-au hotărât să-şi deschidă o afacere. Acum ei deţin o adevărată bijuterie, fiind declarată cea mai modernă fabrică de pâine din zonă.

Noua clădire este dotată cu echipamente de ultimă generaţie, la standarde europene: buncăr de făină, malaxoare, cuptoare automatizate, maşini de feliat şi maşini de ambalat. Familia Demergean a reuşit să se extindă fără nici un fel de ajutor din partea statului, întregul echipament fiind achiziţionat din fonduri proprii şi împrumuturi bancare.

Pâinea de la Corbi este cunoscută de făgărăşeni şi de locuitorii satelor din zonă. Fabrica face într-o zi peste 2.000 de pâini, dintre care, în sat se vând doar câte treizeci de pâini pe zi.

În sat mai există şi o fabrică de bere, care după spusele localnicilor nu mai funcţionează.

 

Tradiţii şi obiceiuri

Şi în satul Corbi exista pe vremuri ceata de feciori. Aceasta era formată din zece feciori cu stagiul militar satisfăcut. Ei se întâlneau de Sf. Nicolae şi se despărţeau de Bobotează. În Ajunul Crăciunului mergeau la colindat şi primeau de la săteni colaci, nuci şi altele. În prima zi de Crăciun, feciorii organizau jocul la căminul Cultural. Din păcate, nu s-a mai făcut ceată în Corbi din anul 1998.

Un obicei care nu se mai întâlneşte în alte zone este cel potrivit căruia copiii merg în dimineaţa de Ajun din poartă în poartă, de pe o uliţă pe alta, urând sătenilor „Bună dimineaţa lui Crăciunu'“. Sătenii le dăruiesc copiilor colaci, nuci şi mere. În trecut, colacii erau făcuţi în casă, dar acum sătenii îi cumpără de la brutăria din sat.

Şi la Corbi a fost prezent obiceiul şezătorii. În şezătoare mergeau toate fetele şi femeile din sat. Acolo învăţau să coasă, să ţeasă şi să cânte. La Corbi se mergea la şezători chiar şi pe vremea lui Ceauşescu.

Țara Făgărașului-Copăcel – satul care nu se vede de copaci

www.bzf.ro

Nimeni nu poate descrie mai frumos un sat decât un om al locului. Şi cum la Copăcel s-a născut profesorul Ion Funariu, e clar că descrierea acestui sat e cu atât mai deosebită. Astfel, nu pot să încep redactarea unui text dedicat satului Copăcel decât citându-l pe profesor: „Situat pe un teren neted, lin, înconjurat de mândre grădini şi înverzite lunci, în lungul unei văi, numite Copăceasa, cu bulboace şi vaduri adânci, la poalele celor mai înalţi munţi ai ţării, Munţii Făgăraşului, Copăcelul e un sat ascuns între pomi şi copaci. Nicolae Iorga când, prin 1910 a vizitat satele din Ţara Făgăraşului, îndreptându-se spre Copăcel ar fi spus: <<Copăcelul nu se vede de copaci>>. De departe se văd însă bine strălucind în soare cele două turle ale bisericii înalte, solemne şi frumoase ca o catedrală…“

Origine dacică
Deşi nu se poate spune cu exactitate când s-a înfiinţat satul Copăcel, pe hotarul localităţii au fost descoperite ruinele unor aşezări dacice, pe un fundament de piatră. Istoricii presupun că aici a locuit cândva un trib dacic. Potrivit informaţiilor primite de la profesorul Ion Funariu, în aceste ruine s-au găsit: o monedă datând din secolul III î.Hr., cu efigia regelui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru Macedon, urme ale unor cuptoare de prelucrare a fierului şi a unor cuptoare de prelucrare a sticlei. De asemenea, au fost găsite aici mai multe săbii dacice, vârfuri de săgeţi, seceri, podoabe şi urmele unui templu, dovadă că dacii de atunci erau deopotrivă păstori, agricultori, războinici şi totodată foarte religioşi.
Legende ale Copăcelului
„Copăcel“ este un toponim de origine dacică, cuvântul fiind unul dintre cele aproximativ 80 de cuvinte de provenienţă dacică.
Despre originea numelui „Copăcel“, în sat există două legende. Una dintre ele spune că primii locuitori ai satului s-au aşezat sub un copac tânăr şi i-au spus noii aşezări Copăcel. Pe măsură ce copacul a crescut, s-a mărit şi satul.
Bătrâni din localitate spun că numele satului l-ar fi dat Dumnezeu, după ce şi-a trimis îngerii să întemeieze sate în Ţara Făgăraşului. Dumnezeu a trecut prin fiecare localitate. La un moment dat S-a aşezat sub un copac să se odihnească, iar înaintea Lui au îngenuncheat câţiva păstori care L-au rugat să le facă şi lor un sat. Dumnezeu le-a dat chiar locul de sub copac.
Compania de grăniceri
Potrivit informaţiilor primite de la profesorul Ion Funariu, în anul 1740, în cadrul Regimentului I de grăniceri înfiinţat de Maria Tereza, la Copăcel îşi avea tabăra Compania a X-a de grăniceri, din care făceau parte 100 de feciori din sat. Aceşti grăniceri, stăteau trei zile la graniţă, în munţi, iar nouă zile, acasă cu familiile şi se ocupau de agricultură. Conducătorul companiei era Baronul Urs de Mărgineni, care pentru bravură militară a fost înălţat de Casa Imperială la rangul de baron, titlu de care se mai bucura doar Andrei Şaguna.
Din fondurile grănicereşti s-a înfiinţat la Copăcel o şcoală grănicerească, şcoală model care s-a bucurat de-a lungul timpului de unii dintre cei mai buni dascăli, absolvenţi ai şcolilor normale din Blaj şi Sibiu.
Şcoala grănicerească
Cu mult înainte de şcoala grănicerească, la Copăcel exista o şcoală cu caracter confesional greco-catolic. În conscripţia episcopului Rednic din 1765 stă scris că la Copăcel era o şcoală având ca învăţător pe Petru Iorga. A urmat apoi o epocă tulbure în trecutul şcolii din Copăcel şi se pare că şcoala chiar a dispărut. În prima jumătatea a secolului al XIX-lea a fost învăţător Ioan Fogoroş, care nu avea însă pregătirea necesară, dar îndeplinea la biserică funcţia de cantor. Pe atunci şcoala se afla în curtea bisericii.
În anul 1871 se ridică o altă clădire: şcoala grănicerească. Clădirea nu a fost ridicată pe locul fostei şcoli, ci pe un alt teren. Unitatea de învăţământ avea două săli de clasă, locuinţă pentru învăţător, un grajd cu şură care s-a transformat apoi în a treia sală de clasă. Clasele erau destul de mari încât să încapă în ele toţi elevii din localitate.
Primul învăţător de aici a fost Gheorghe Pandrea. A urmat apoi Gheorghe Repede. Cei doi dascăli au fost primii învăţători cu pregătire în domeniu. După anul 1900, spre şcoală şi-au îndreptat atenţia şi adulţii neştiutori de carte. În anul 1928, la şcoala din Copăcel învăţau 86 de copii din care 39 erau băieţi şi 47 fete.
Mulţi dintre elevi s-au îndreptat după terminarea şcolii primare spre cele superioare. Tot în anul 1928 5 elevi din Copăcel erau la liceu, unul la Şcoala Normală, iar 3 la şcoala de meserii. Neştiutori de carte nu erau mai mult de zece oameni în localitate şi toţi erau vârstnici.
Cărturari
Printre cărturarii vrednici ai Copăcelului demn de amintit e Popa Valeriu Comşa, născut în această localitate în anul 1864. A fost paroh în comună timp de 31 de ani, iar apoi, către bătrâneţe a devenit vicar greco-catolic al Făgăraşului.
Un alt om de seamă al Copăcelului, poate cel mai de seamă, a fost Mitropolitul Greco - Catolic al Ardealului dr. Vasile Suciu. Acesta s-a născut în anul 1873 la Copăcel, judeţul Făgăraş, din părinţi plugari, fiind un om care s-a format prin propriile puteri. A fost profesor universitar de teologie la Blaj, iar Nicolae Iorga l-a numit „dacul cu cap ilustru“.
În sinodul din 9 mai 1918 este instalat mitropolit greco-catolic al Ardealului, în scaunul devenit vacant după moartea mitropolitului dr. Victor Mihali. Papa Pius al XI-lea l-a numit pe Vasile Suciu „cu adevărat o coloană a bisericii din răsărit“
În calitatea de mitropolit, Vasile Suciu a transformat Blajul într-o cetate de şcoli, Nicolae Iorga supranumindu-l „Vasile Vodă al şcolilor româneşti“. De numele lui se leagă Institutul Recunoştinţei, cu cele trei şcoli de fete pe care le adăpostea. Clădirea Şcolii normale de băieţi este tot opera sa. A mai înălţat Liceul Comercial de Băieţi şi Şcoala de Arte şi Meserii, precum şi Şcoala de Menaj.
Când banii strânşi nu i-au mai ajuns, s-a adresat marelui pontif, care i-a pus la dispoziţie mulţi bani din care s-au ridicat aceste clădiri.
Ca semn de recunoştinţă pentru eforturile sale, dr. Vasile Suciu a fost distins de regele Ferdinand cu cele mai înalte distincţii ale ţării şi a fost ales membru de onoare în cel mai înalt for ştiinţific.
Biserica – ctitorie voievodală
Astăzi în localitatea Copăcel sunt două biserici. Cea mai mare, cea ortodoxă, în care sunt oficiate acum slujbele, a fost construită între anii 1940 – 1948.
Mai există în sat o biserică extrem de veche, una dintre cele mai vechi din Ţara Făgăraşului. Nicolae Iorga scria încă din anul 1908, în „Neamul românesc în Ardeal“, despre această biserică. Locaşul, a fost construit în anul 1776. La început a fost ridicat naosul, târziu, la un interval considerabil, s-a construit tinda, iar apoi altarul şi turnul.
Unii istorici spun că biserica veche din sat datează din anii 1369 - 1377, fiind o ctitorie voievodală, probabil ctitoria domnitorului Vladislav Vlaicu, acesta fiind primul domnitor care a stăpânit Făgăraşul, şi a purtat titlul de „duce de Făgăraş“.
Păduri şi haiduci
Pe vremuri, satul Copăcel avea păşuni şi păduri întinse, aşa că era un loc prielnic pentru creşterea vitelor, iar copăcenii erau cei mai vestiţi pădurari din tot ţinutul.
Fiind multe păduri, la Copăcel şi cetele de haiduci erau în floare. Oamenii codrului de aici aveau legături cu negustorii din judeţele Muscel şi Târnava Mare. După anul 1900, lumea de aici s-a cuminţit şi nu s-au mai văzut în Copăcel decât oameni gospodari.
Joagărul de la marginea satului
Din cele mai vechi timpuri, oamenii din Copăcel şi-au construit casele din bârne făcute la joagărul satului. Despre acesta nimeni nu poate spune când a fost construit. Nici măcar proprietarul, Nicolae Tunsoi, care astăzi este cel mai bătrân om din sat, nu ştie data când a fost construit. Bătrânul ştie că l-a cumpărat în anul 1930 şi că înaintea lui pe aici au mai trecut doi proprietari. Ceea ce e însă interesant este faptul că joagărul nu funcţionează pe bază de electricitate, ci antrenat de pârâul de munte care trece pe lângă el. Proprietarul mai tânăr, Gheorghe Tunsoi, fiul lui Moş Lae (Nicolae Tunsoi), ne-a explicat principiul de funcţionare: „Joagărul funcţionează cu o turbină mică de fier, bielă-manivelă, învârtită de apă“.
Cert este că atât frumuseţea peisajului de la joagăr, cât şi ineditul de aici ar putea transforma oricând locul într-un obiectiv turistic.
Profesorul Funariu
Despre profesorul Ion Funariu s-au auzit multe în Ţara Făgăraşului. Unii l-au cunoscut ca dascăl, alţii i-au citit cărţile. Puţini ştiu însă că, satul Copăcel este locul natal al profesorului Funariu şi că, datorită lui, de obiceiurile şi viaţa copăcenilor s-a auzit chiar şi peste hotare. În ultima sa carte, „Ardealul Sfânt“ profesorul vorbeşte într-un capitol despre biserica veche, în altul prezintă mai multe fotografii cu oamenii locului şi cu obiceiurile de aici. Copăcenilor le-a dedicat chiar şi o poezie, „Copăceanul“:
„(…) Copăceanul, căciulă neagră, şi cămaşă ca de spume,
Nu e om, aşa ca tine, nici în ţară, nici în lume!
Că măicuţa ta cea bună, din leagăn ţi-a descântat
Să nu fie om ca tine, mai frumos, mai alintat. (…)“
Bibliografie
Datele de mai sus au fost culese în principal de profesorul Ion Funariu. Unele informaţii au fost preluate din „Monografia şcolii din Copăcel“ (1929).

Țara Făgărașului-Comăna de Jos- satul lui Coman cel Bătrân

www.bzf.ro

Plaiurile Comănei sunt unele dintre cele mai pitoreşti din Ţara Făgăraşului. Aici peisajul de podiş se împleteşte cu culmile Munţilor Perşani. Iar istoria şi tradiţiile fac ca acest sat să fie şi unul dintre cele mai interesante din zonă. Nimic însă nu s-ar mai şti cu precizie, tradiţiile şi istoria ar fi fost demult uitate dacă nu ar exista oameni deosebiţi, care să le păstreze şi să le transmită mai departe. Un astfel de om este învăţătorul Constantin Gubernat, cel care a învăţat carte copiii comănarilor mai bine de o jumătate de secol.

Tot el a scris şi „Monografia satului Comăna de Jos“, o lucrare deosebită, de o acurateţe desăvârşită şi de o precizie demnă de invidiat. Noi am reuşit să extragem din lucrarea sa majoritatea datelor de mai jos, iar ceea ce nu am găsit aici, am aflat… tot de la dânsul.

Aşa că noi, cei de la bzf.ro, considerăm că învăţătorul Gubernat înseamnă Comăna de Jos, iar satul acesta şi mai ales oamenii ce trăiesc aici ar trebui să-i fie veşnic recunoscători pentru munca depusă o viaţă în slujba lor.

Satul lui Gereb

Comăna de Jos este pentru prima dată atestată documentar în anul 1464, când regele Matei Corvin a dăruit districtul Făgăraşului, împreună cu comuna Comăna de Jos şi alte sate unei rude, Ioan Gereb, ca răsplată pentru serviciile pe care acesta i le făcuse atunci când a fost ales rege.

În acea vreme, pentru că satul este aşezat chiar în defileul de trecere din Ţara Bârsei în Ţara Oltului, a fost punct de apărare împotriva turcilor. Drept dovadă stau urmele cetăţilor vechi de pe dealurile din împrejurimi.

Satul lui Coman cel Bătrân

Denumirea satului Comăna provine din latinescul „coma – comes“, care înseamnă „coamă“. Coama Comănii este un piemont în Munţii Perşani, către Olt.

Unii istorici susţin că denumirea localităţii provine de la Coman cel Bătrân, descălecătorul, cel care, ajungând în părţile acestea, a bătut cu toiagul în pământ şi de acolo a izvorât apă. Apoi a desţelenit o bucată de pământ pentru a o putea cultiva şi s-a aşezat aici, împreună cu ai lui.

Cetatea Comăna

La câţiva kilometri de Comăna de Jos se află o ruină a unei cetăţi, construite, spun unii istorici, după invazia mongolă.

Cetatea Comăna, situată pe valea cu acelaşi nume, a fost construită în secolele X-XIII. A fost ridicată din piatră iar în prezent este foarte deteriorată datorită poziţiei ei – este situată pe un deal la 814 metri altitudine, deci a ţinut piept intemperiilor. Piatra s-a erodat, iar rădăcinile copacilor crescuţi aici au dislocat blocurile de piatră.

Fortăreaţa a fost construită de românii de pe Valea Comănii cu scopul de a apăra partea de vest a Ţării Făgăraşului şi de a supraveghea drumul care ducea în Ţara Bârsei şi pe unde puteau pătrunde eventualii cotropitori. Lucru care s-a si întâmplat, astfel că această cetate a fost distrusă de către maghiari în încercarea lor de a cuceri Tara Făgăraşului, ultimul ţinut din Transilvania asupra căruia încă nu aveau nici o influenţă.

Înainte de 1989 aici au fost făcute ample săpături arheologice.

Sat din secolul al VIII-lea

Satul Comăna de Jos este singura aşezare din Ţara Făgăraşului care a fost cercetată prin săpături arheologice sistematice. Aici istoricii au descoperit două aşezări din secolele VIII-IX, cu bordeie şi ceramică lucrată cu roata. Se presupune că aşezarea a aparţinut slavilor care au migrat în Transilvania. Datorită faptului că una dintre cele două aşezări este situată pe o terasă înaltă se presupune că oamenii din prima aşezare s-au mutat în cea de-a doua după ce Oltul le-a inundat locuinţele.

Scaun de judecată

Pe vremea principatului autonim al Transilvaniei, Comăna de Jos era un subcentru din care era administrată partea de răsărit a domeniului Făgăraş, având în jurisdicţie satele Comăna de Jos, Comăna de Sus, Cuciulata, Lupşa, Veneţia de Jos şi Veneţia de Sus. Aici îşi avea sediul un scaun de judecată al boierilor, în care trona un jude şi şase boieri. „Judecăţile rostite la acest scaun puteau fi apelate la Scaunul Superior de Judecată, numit şi al Căpitanului, de la Făgăraş“, consemnează valeriu Literat, în cartea sa „Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului“. Sediul domeniului era în incinta şcolii şi a căminului cultural.

Din anul 1918, Comăna face parte din judeţul Făgăraş, plasa Şercaia.

În anul 1952, judeţul Făgăraş este desfiinţat de comunişti, aşa că satul Comăna de Jos aparţine de Judeţul Stalin, Raionul Racoş, apoi Rupea.

Din 1968, este înfiinţat judeţul Braşov. Comuna Comăna cuprinde acum satele Comăna de Jos, Crihalma, Ticuşul Nou şi Comăna de Sus

Boierii comănari

După atestarea documentară a boierului Ioan Gereb de Vingart, la Comăna de Jos apare în documente un alt boier, în anul 1494: Ponitza de Alsokomanay, care vinde lui Aldea Bica din Voivodeni treimea sa de boieronat din acest sat.

În primii ani ai secolului al XIV-lea apare şi cea mai importantă familie din Comăna de Jos: boierii Mailat. În anul 1509, Mailat de Comăna cumpără de la familia Forro satul Ţânţari. În acelaşi an se vorbeşte şi despre boierul Manea. În 1516, Ştefan Mailat, pe vremea când era simplu boier, cere voievodului să atesteze faptul că tatăl său a cumpărat o pătrime din satul Crihalma, de peste Olt.

Ştefan Mailat este cel mai important fiu al satului Comăna de Jos de-a lungul veacurilor. El a fost domn al domeniului Făgăraş şi voievod al Transilvaniei. El s-a străduit, dar fără succes, să facă din Transilvania un principat independent, stăpânit de familia sa.

Şcoala

Pe vremuri, după 1700, în Comăna de Jos existau două şcoli confesionale: una ortodoxă şi alta greco-catolică. Cele două şcoli au existat până în anul 1921. Din anul 1909 a fost înfiinţată şi o şcoală ungurească pentru copiii de servitori maghiari de la ferma statului. Şcoala ungurească funcţiona într-un local ce fusese cârciumă şi a fost desfiinţată în anul 1918. De atunci în acea clădire a funcţionat şcoala românească.

În anul 1924, alături de şcoala primară de stat a fost înfiinţată şi o Şcoală Profesională de Arte şi Meserii, care avea patru secţii: fierărie, lăcătuşerie, tâmplărie şi rotărie.

Biserica

Vechea biserică ortodoxă din Comăna de Jos a fost datată de unii istorici din secolele XVI – XVII, datorită arhitecturii muntene din vremea lui Matei Basarab. Istoricul Valeriu Literat consideră că locaşul de cult ar fi fost construit în anul 1643, conform unei „inscripţii vechi de pe o grindă de stejar ce ţine catapeteasma“.

Cert este că au existat documente potrivit cărora în anul 1682 Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, a dăruit bisericii de aici mai multe obiecte de cult.

În Comăna de Jos există acum două biserici, monumente de arhitectură: biserica ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae“ şi biserica greco-catolică „Cuvioasa Paraschiva“.

Biserica cea veche, construită înainte de 1700, a fost iniţial ortodoxă. În momentul uniaţiei, când majoritatea comănarilor au trecut la religia greco-catolică au luat cu ei şi locaşul de cult din sat. După nici 50 de ani, mulţi comănari au trecut înapoi la ortodoxism, aşa că şi-au cerut biserica înapoi. Însă pentru că biserica fusese restaurată în această perioadă de greco-catolici, Episcopia de la Blaj a considerat că aceasta trebuie să rămână în posesia uniţilor. Acest fapt este consemnat în Statistica Românilor din Ardeal din 1760-1762, document păstrat şi astăzi la Institutul de Istorie Naţională de la Cluj.

Biserica „Cuvioasa Paraschiva“ a rămas greco-catolică până în anul 1948, când comuniştii au desfiinţat această religie.

Acum, cele câteva zeci de greco-catolici din Comăna de Jos îşi cer biserica înapoi.

În anul 1762, ortodocşii, dacă au văzut că nu-i chip să-şi recupereze biserica, au început construirea alteia noi, mai mare şi mai frumoasă. Aşa a fost ridicată cu trudă şi sudoare biserica „Sf. Nicolae“, în care şi acum sunt oficiate slujbele ortodoxe.

Muzeul Comănei de Jos

Încă din anul 1972, în Comăna de Jos există un muzeu etnografic de o valoare impresionantă. Este destul dacă amintim că aici există un exponat vechi de peste 3.000 de ani. Este vorba despre o râşniţă descoperită de arheologi în zona Comăna. Muzeul a fost înfiinţat de învăţătorul Constantin Gubernat, cel care a fost şi administratorul acestui leagăn de istorie timp de peste trei decenii.

Turiştii români şi străini pot admira aici exponate de arheologie, istorie (documente privind istoria locală) şi etnografie (port, ţesături, ceramică, piese de cult, interioare de locuinţe reconstituite).

Obiceiuri populare

Cele mai cunoscute obiceiuri populare pentru Comăna de Jos sunt legate de agricultură şi semnifică rodnicia pământului. Primul dintre ele este Plugarul, sărbătorit în a doua zi de Paşti iar cel de-al doilea, rar întâlnit prin alte părţi, este „Cununa“, sărbătorit vara, după secerat. Un alt obicei, care ţine mai mult de superstiţii, dar şi de legăminte frăţeşti între oameni era păstrat în ziua de Sânziene.

Aceste sărbători, foarte frumoase şi unice pentru Ţara Făgăraşului au fost jucate pe scene mari ale lumii şi chiar la Cântarea României de ansamblul de dansuri populare al comănarilor.

Bineînţeles că, la fel ca în mai toate satele din Ţara Făgăraşului, din Comăna de Jos nu lipseşte Turca, jucată în fiecare an de Crăciun de feciorii din ceată. La Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca există un document conform căruia la Comăna de Jos exista obiceiul Turcii încă din anul 1765, menţionează învăţătorul Constantin Gubernat într-una din scrierile sale despre istoria acestor locuri.

„Cununa“ comănarilor

Pe vremuri comănarii se ajutau între ei întotdeauna la secerat. Ei formau o clacă şi mergeau, pe rând, la fiecare sătean şi secerau grânele până când le terminau pe toate. În ziua când terminau lucrul era mare veselie. Se adunau toţi clăcaşii în curtea primarului şi făceau o cunună din spice, pe care apoi o purtau prin tot satul. Pentru ca anul următor să fie la fel de mănos, sătenii trebuiau să arunce cu apă pe clăcaşi. Astfel, ei ajungeau înapoi la casa primarului uzi leoarcă. Dar nu le păsa. Aici nevasta primarului îi aştepta cu masă mare, cu muzicanţi şi încingeau o horă, apoi mâncau pe săturate.

Obiceiul Cununii se păstrează şi astăzi, chiar dacă oamenii seceră cu combinele şi nu cu secera, aşa cum se întâmpla până nu demult. Tradiţia nu mai are farmecul de altă dată, dar comănarii se mândresc cu acest obicei şi nu vor nici în ruptul capului să-l uite.

Sânzienele

Un alt obicei este cel păstrat în fiecare an, pe 24 iunie, de Sânziene. Dacă în alte sate, în această zi, fetele împletesc cununiţe din sânziene şi le aruncă pe casă pentru a se mărita cât mai repede, în Comăna tinerii aveau un obicei mai ciudat. Ei făceau de Sânziene legăminte frăţeşti, până la moarte.

Învăţătorul Constantin Gubernat ne-a povestit că în această zi toate fetele de aceeaşi vârstă se adunau într-un anumit loc şi făceau între ele un legământ, spunând:

„Surată, surată,

Să trăim totodată.

Surată, surată

Să ne mărităm totodată.

Surată, surată

Să murim totodată.

Surată, surată

De acum până la moarte.“

La sfârşit, suratele îşi dădeau una alteia câte un obiect confecţionat de ele (un şerveţel brodat, o căniţă) şi apoi îşi pun una alteia cununiţe de sânziene.

Obiceiul era păstrat şi de băieţi, care ziceau aceleaşi versuri, cu deosebirea că-şi spuneau „Fârtate, fârtate…. Să ne însurăm totodată…“ şi nu îşi puneau la final cununiţe de flori.

Legămintele făcute în ziua de Sânziene durau toată viaţa. În anul următor, o altă generaţie de tineri făcea legămintele care-i făcea pe toţi fraţi de cruce. Din păcate, acest obicei nu se mai păstrează de dinainte de instaurarea regimului comunist.

Rezistenţa anticomunistă

În Comăna de Jos oamenii nu au suferit prea mult de pe urma rezistenţei împotriva regimului. Puţin dintre ei însă i-au ajutat pe partizani, aşa că au fost trimişi la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Este cazul lui Gheorghe Ştefănică şi a doctorului Emil Halmaghi, care a tratat partizani bolnavi la Veneţia. Amândoi au muncit ani grei la canal. Damaschin Coantă, Rusalim Gubernat, Ioan Popa Aldi, Nistor Popa şi Iosif Roşală sunt alţi câţiva comănari care au avut de suferit de pe urma odiosului regim.